Autonomie – drumul lui Ionuț Budișteanu spre reușita în afaceri

Unul dintre cei mai buni tineri inventatori români a trecut de perioada protectoare a liceului, iar astăzi cochetează cu afacerile. Va reuși?

_P4A4091crop

E ora opt dimineaţa, într‑o joi de vară. Sunt în Opelul meu verde, cu amortizoarele stricate, și intru în Râmnicu Vâlcea pe podul care traversează Oltul. Orașul se arată ca o insulă, despărţită de ţară de un râu și un pod în construcţie, care nu se mai termină. La capătul lui, GPS‑ul începe să vorbească și indică dreapta. Dar în dreapta nu mai e niciun drum. Fac stânga. GPS‑ul simte și mă reghidează. Drumul spre strada Ferdinand, destinaţia mea, nu e nici în dreapta, nici în stânga.

După 30 de minute de învârtit fără sens prin oraș și după două înconjururi ale aceluiași giratoriu, am găsit‑o. După giratoriu, intru pe bulevard, trec pe lângă Kaufland, fac dreapta și iat‑o. Mașina consumase deja 0,43 de litri de benzină. În tot acest timp, un robot pick and place ar fi putut să pună 1.000 de tranzistori pe o placă electronică.

Cândva, Ferdinand era ultima stradă înainte de ieșirea din oraș. Astăzi, e doar o alee prăfuită sub un pod, către care nici cele mai deștepte softuri nu știu să te îndrume. În oraș i se spune și „strada spălătoriilor”, pentru că aici funcţionează vreo 12 astfel de afaceri. Singura spălătorie uscată de pe stradă care a dat faliment, în 2012. A aparţinut familiei Budișteanu, care ar fi vrut să fie ingineri, dar capitalismul i‑a luat prin surprindere, așa că au luat la rând toate afacerile posibile. Au avut un butic în colţul curţii, unde aduceau produse din Turcia, dar acum e închis. Au vândut covoare, au distribuit garduri forjate. Au încercat și o spălătorie, dar, spre deosebire de ceilalţi, ei n‑au găsit soluţia. Astăzi distribuie prafuri de îngheţată.

Ionuţ, fiul lor, nu va prelua niciodată afacerea familiei. E unul dintre cei mai cunoscuţi studenţi români și și‑a făcut deja un renume printre inventatorii din toată lumea. În timp ce părinţii lui căutau soluţia afacerilor, copilul se afunda în studiu pentru a găsi răspunsuri la altfel de întrebări. Poate o mașină să se conducă singură? Poate Universul fi rezumat la o formulă matematică?

Ionuţ Budișteanu a ajuns celebru în 2013, când a câștigat concursul internaţional organizat de Intel, International Engineering and Science Fair. Se înscrisese cu un model viabil, și ieftin, de mașină fără șofer – adică a construit de la zero un soft și o cameră video care‑i permit unei mașini să se conducă singură. Presa românească l‑a supranumit „geniul din Râmnicu Vâlcea”.

Fotografii de Cătălin Georgescu
Fotografii de Cătălin Georgescu

Pe el am venit să‑l văd. BIT Technologies, firma lui, e probabil cea mai greu de găsit din domeniu; nici GPS‑ul nu știe unde să te ducă. Poarta e doar un gard de sârmă moale, legat ca să nu‑l bată vântul. În faţă, cum intri, e fosta hală a spălătoriei, unde acum stau două mașini învinse de vreme, cauciucuri uzate și doi câini. Acum un an, Ionuţ lucra în casa veche, dar, de la o vreme, și‑a lărgit spaţiul de producţie. Curtea familiei e una în care‑și fac loc hala veche, două jumătăţi de casă tăiate ca un tort festiv, în mijlocul cărora e o curte cu bălării. Aici, la capătul ei, e și atelierul lui Ionuţ.

Ca să intri, o iei prin dreapta halei, pe aleea îngustă pe care încape un singur om. Undeva, la capătul aleii, e laboratorul în care Ionuţ lucrează la cel mai recent proiect: un robot care asamblează circuite electronice pe plăcile componente ale calculatoarelor, laptopurilor sau oricărei mașinării inteligente. Un robot pick and place.

Laboratorul e o combinaţie de tehnologie de înaltă clasă și un atelier de tâmplărie și asamblare. În stânga sunt așezate un cuptor de uscat componente, o ladă de lemn în care ar fi vrut să‑și livreze robotul către primul client și cutii cu tot felul de subansamble. În faţă e un birou, unde e primul calculator. În dreapta, e prototipul VisionBot, mașina de asamblare, iar la o masă alături e a doua generaţie, încă în construcţie. Pe marginea din stânga stă dulapul de consumabile – șuruburi, piese de metal, șipci, cabluri, șurubelniţe mici și mari, pistoale de lipit, lămpi, substanţe chimice. Unele stau în cutii de piese speciale, dar altele și‑au găsit locul în cutii de conserve de pește sau în borcane de pastile. Urmează apoi încă două laptopuri, unul pe care citește pe internet și scrie cod, altul pe care‑l poartă pe la competiţii și conferinţe. Primul e mai prăfuit și folosit, al doilea e cel „de bun”. Are un scaun negru, plin de praf și o cameră video pe un trepied pe care o folosește să filmeze înscrierile la concursuri sau o posibilă campanie de strângere de fonduri.

Ca să reușească să ducă la bun sfârșit proiectul său de suflet, mașina fără șofer, a decis să facă o mutare pe axele după care se ghidează. Nu putea construi sistemele mașinii fără un robot de asamblare, dar ca să‑l cumpere din străinătate era prea scump. Chiar și cel mai ieftin, fără multe caracteristici de care avea nevoie, ajungea la minimum 3.800 de dolari. Așa că a decis să construiască singur. În plus, consideră că poate să vândă câteva zeci de astfel de roboţi la 3.000 de euro și să strângă astfel bani pentru mașină, dar și alte invenţii. A făcut un pas în lateral pentru a‑și atinge scopul.

Cumva, mașinăria îi seamănă. Urmează linii clare, ghidate de calculator, pentru a pune elementele pe o placă de ceramică, acţiuni cu o marjă de eroare neiertătoare. Ochii albaștri privesc cu atenţie mișcările liniare ale braţelor acaretului. Din degetele lui ies comenzi clare. Un robot e o invenţie simplă pentru el – știe că e sub nivelul lui, că‑i e ușor să‑l facă, dar construcţia a început ca o necesitate.

Dacă va avea succes, vrea să ţină VisionBot în producţie câţiva ani, iar apoi să se întoarcă la softul mașinii fără șofer, un pariu dificil având în vedere că marile companii, cum sunt Google și Tesla, deja încep să ieftinească tehnologia. În afară de asta, mai are două alte proiecte care nu au ajuns decât în stadiul de cercetare: un senzor care ajută nevăzătorii să simtă lumea înconjurătoare cu limba și o cameră prin care poate detecta, cu ajutorul inteligenţei artificiale, identitatea unui hoţ chiar dacă are cagulă. Între timp, a câștigat 10.000 de euro la o competiţie de antreprenoriat și a fost remarcat și de CISCO, care produce sisteme de comunicare la nivel global.

Pentru prima oară, despre Ionuţ Budișteanu a început să se vorbească și ca antreprenor și fondator de start‑up, nu doar ca cercetător genial.

Nicușor și Aura Budișteanu s‑au cunoscut în facultate, la București – el era pe cale să fie inginer, iar ea urma să lucreze în domeniul chimiei. S‑au plăcut și, la finalul facultăţii, au decis să se căsătorească. În 1993, pe 1 decembrie, pe când Nicușor locuia în Vâlcea, iar Aura făcea naveta la București, unde lucra la Uzina de Medicamente, a apărut Ionuţ.

Fotografii de Cătălin Georgescu
Fotografii de Cătălin Georgescu

Aflasem de la inventator că părinţii săi nu vor să vorbească cu presa. De altfel, la telefon, tatăl său mi‑a zis că „noi, ăștia bătrânii, am avut timpul nostru de vorbit și nu am făcut‑o. Acum să vorbească tinerii”. Dar odată ajuns în curtea lor, după ce a ieșit de sub un Fiat Doblò alb pe care îl repara împreună cu un vecin, m‑a întâmpinat cu poveștile de tată mândru de fiul pe care nu‑l înţelege neapărat, dar îl apreciază. Vorbește despre concursurile la care a participat și despre cum l‑a mutat de la un liceu la altul, despre olimpiadele la care a fost și invenţiile sale. Știe că băiatul e dincolo de nivelul său și‑l lasă să‑și facă damblalele cu inventica, sperând că va reuși în viaţă. „Acum și‑a făcut și firma asta, poate vinde robotul”, spune tatăl. Adaugă că Ionuţ e „dus cu pluta”, dar în sensul bun. De altfel, bărbatul cu mâinile murdare de unsoare, al cărui păr s‑a transformat din brunet în blond de la soare, e mult mai sociabil decât l‑a descris Ionuţ și, cu siguranţă, mai sociabil decât fiul.

Părinţii au adus primul calculator acasă în 1996, când nu multă lume avea un asemenea instrument. Îl luaseră de la niște prieteni de familie în schimbul unei datorii și nu știau neapărat la ce va folosi, dar s‑au gândit că poate e atras copilul de el. Ionuţ a descoperit că dispozitivul funcţionează la aceeași frecvenţă cu mintea sa, iar la cinci ani programa primele jocuri. Aura spune că băiatul i‑a arătat prima creaţie, un omuleţ care stătea pe ecran, iar apoi a început să meargă. „De ce nu faci mai mulţi?”, l‑a întrebat. Ionuţ a ascultat‑o și a învăţat să adauge mai mulţi omuleţi. Apoi a creat un fel de rachetă care împușca puncte pe ecran.

Aura s‑a speriat de inteligenţa lui, atât cât poate o mamă să fie speriată când fiul ei programează în clasa a VII‑a un soft care încearcă să simuleze fenomene astrale, cum ar fi crearea stelelor.

Peste ziua caniculară de vară de la Vâlcea se lasă vântul și pare că va începe să plouă. Din capătul celălalt al laboratorului, cade o placă de PVC, pusă temporar pe post de ușă. Ionuţ se ridică de la calculator, unde citea documentaţia privind un concurs din Indonezia, pentru a ne ajuta. „Seamănă cu mine la suflet”, spune mama, după ce punem ușa la loc. „Are aceeași motivaţie ca și mine, aceeași dorinţă. Taică‑su e mai timid.”

A încercat mereu să‑l facă să aibă mai mult tupeu, să aibă încredere în ceea ce face. Își aduce aminte că atunci când era mic era destul de fricos, iar când se întorceau acasă, pe trotuarul îngust care îi despărţea de mașini, îi spunea: „Mami, hai să mergem mai pe lângă gard”. Mama l‑a însoţit și în Mexic, la unul dintre concursurile la care a participat cu succes, iar atunci l‑a împins de la spate ca să se ducă în faţă la poză, să își recunoască valoarea. „Lasă, mami, ca măcar atât să aibă dacă nu au câștigat”, i‑a spus băiatul. „Eu îmi văd de ale mele.”

Când a intrat prima oară în clasă, Mirela Mlisan a observat ochii curioși care o urmăreau din prima bancă. Elevul Budișteanu Alexandru Ionuţ dintr‑a V‑a, un pic mai înalt decât catedra, era decis încă de pe atunci să aibă o carieră în informatică. Mlisan era la al doilea ei an de predat programare la Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân” din Vâlcea. „Am crescut împreună. Și el era nou, dar și eu eram nouă într‑ale informaticii”, spune profesoara, care pregătește și astăzi zeci de olimpici naţionali.

Într‑a V‑a, Ionuţ știa să facă aplicaţii, lucrase pe calculator, dar avea și lipsuri. Mlisan era aproape mâhnită că, deși copilul liniștit era interesat de ora ei, nu simţea matematica. Apoi i‑a descoperit unul dintre „secrete”: copilul reușea să absoarbă doar informaţia de care era interesat. „Lua ca o sugativă. Îi predam teorema lui Thales, iar el imediat făcea o problemă, pentru că putea să facă legăturile rapid.” Profesoara de matematică din acea perioadă îl descria pe Ionuţ drept „prea algoritmic”, dar Mlisan a folosit asta ca să‑i inducă și noţiunile de matematică care să‑l dezvolte ca programator.

VisionBot

Primul an de gimnaziu a trecut ca un colibri pentru Ionuţ și profesoara lui: rapid, șuierând și pe nevăzute. Abia în 2006, după ce l‑a găsit în laboratorul de informatică învăţând de unul singur limbaje de programare noi, s‑a gândit că ar putea să‑l pregătească în particular. S‑a gândit și la un scenariu destul de dificil, aproape imposibil – să‑l aducă în forma cea mai bună pentru Olimpiada Judeţeană de Informatică. „El știa să facă aplicaţii practice, eu îl învăţam și algoritmica, partea teoretică din toate. Îl învăţam în fiecare zi câte ceva, iar a doua zi el venea fericit, cu un CD pentru mine. În fiecare zi îmi mai aducea câte ceva.”

În acel an a luat naștere o echipă elev‑profesor care i‑a deschis apetitul pentru competiţie. Dar în 2006 nu a ieșit primul, ci pe locul 36. Mlisan își amintește perfect momentul când s‑au afișat rezultatele de la Târgoviște, unde era olimpiada. Ionuţ era primul elev al ei care concurase, așa că și‑a sunat soţul după ce a văzut panoul de note. Speriat că soţia va certa copilul, soţul i‑a zis doar atât: „Lasă copilul în pace!”. Dar Mirela nu l‑a lăsat. S‑a dus la Ionuţ, l‑a privit și nu i‑a plâns de milă. Ca să ajungă la rezultate, trebuia să‑i explice exact cum înţelegea el, analitic. „Mergem înainte, doamna profesoară”, i‑a spus Ionuţ.

Ionuţ a crescut la doi kilometri de cartierul Ostroveni, un pol mondial al hackerilor. Între 1996 și 2003 orașul a devenit cunoscut pentru talentul hackerilor locali de a sparge instituţii financiare și de a le păcăli clienţii – 80% dintre victimele lor erau americani, pentru că aceștia foloseau cardul cel mai mult la cumpărături online. În același timp, în Ostroveni se făceau clone ale unor site‑uri, se trimiteau mailuri de phishing, care redirecţionau către acestea, iar americanii își dădeau datele de pe card fără să bănuiască că acestea nu vor ajunge la furnizorul lor de medicamente sau televizoare, ci la adolescenţi din Vâlcea. Afacerea a mers bine; reţeaua de hackeri Chiţa‑Bunescu a cauzat, în zilele bune, un prejudiciu de 1,5 milioane de dolari retras direct din conturile victimelor.

Am primit telefoane ca să contribui și eu, că pe vremea aceea aveam numărul public, pe internet. Nu am acceptat

Ionuţ auzise ce se întâmplă în oraș. După primele rezultate la olimpiadele și concursurile naţionale, și hackerii au auzit de el: „Am primit telefoane ca să contribui și eu, că pe vremea aceea aveam numărul public, pe internet. Nu am acceptat”. Ionuţ spune că a învăţat din familie să facă lucrurile cu moralitate. De altfel, primul lucru pe care l‑a făcut după ce a primit telefoanele acelea a fost să-i spună mamei, care nu a stat pe gânduri. S‑a dus la SRI și a făcut o plângere. Nu s‑a mai întâmplat nimic, dar băiatul ei putea să stea mai liniștit.

În 2014, o echipă de jurnaliști americani a venit să găsească hackerii în Vâlcea. Nu a mai găsit pe nimeni, plecaseră în străinătate. În lumea pasionaţilor de informatică, cei din Vâlcea erau denumiţi „arzoi”, băieţi care‑i ardeau la buzunar pe occidentali vânzând lucruri inexistente pe internet. Cei mai cunoscuţi hackeri români – Guccifer, care a spart mailurile administraţiei americane, ICEMAN, care a spart serverele NASA sau TINKODE, care a găsit vulnerabilităţi în Google, dar și o serie de alte site‑uri – n‑au avut nicio treabă cu orașul.

Ionuţ crede astăzi că mare parte din scandalul în care era implicat orașul său era o conspiraţie. „Mare parte din banii care se furau de pe carduri nu ajungeau în Vâlcea. S‑a accentuat fenomenul și s‑a vorbit numai despre hackerii români. Dar noi nu avem cei mai buni hackeri, rușii sunt mai talentaţi.” De patru ani nu l‑a mai sunat nimeni pentru a contribui la hackingul unor instituţii bancare.

Ionuţ a fost mereu izolat de cei din jurul său. I‑au plăcut mașinăriile și codul de programare mai mult decât statul de vorbă despre nimicuri. Andreea Tomescu, o fostă colegă de liceu, și‑l amintește stând iniţial în prima bancă, pe rândul din mijloc, dar apoi mutându‑se la perete, unde era priza în care‑și conecta laptopul. Prima oară l‑a observat când au început clasa a IX‑a. El făcuse gimnaziul tot acolo, la Colegiul „Mircea cel Bătrân”, așa că se simţea ca acasă. Andreea și încă o colegă întârziaseră, iar elevii aveau deja manualele pe bancă. Ionuţ a sărit să ajute pe toată lumea, le oferea manualele obligatorii, le scria pe foaie mediile și orarul.

Stătea în prima bancă, împreună cu Cosmin Oprea, care a devenit asistent universitar la Politehnica din București încă din anul II. Liceul a decurs destul de liniar pentru Ionuţ, pentru că nu a considerat că toate materiile sunt importante. În pauze, dar și în ore, făcea același lucru: programa.

Nu‑i ignora pe colegi, doar că iniţiativa nu venea niciodată de la el. Când îl întrebau de programare sau teme, le descria cu lux de amănunte toate lucrurile, uneori peste nivelul lor de cunoștinţe. „Îţi explica în desene. Avea mania desenului”, spune Andreea. „De multe ori nu înţelegeai, dar spuneai da, de dragul lui.” Când a început să plece în deplasări în afara ţării, le arăta fotografii cu locurile unde a fost și ce a făcut.

Andreea își amintește și singurul moment când au reușit să‑l scoată de pe traseul lui obișnuit, pe care și‑l programase de dimineaţă. Era în clasa a IX‑a, înainte de vacanţa de Crăciun, iar elevii nu mai aveau chef să stea la ore. Mulţi plecaseră deja, iar în clasă mai erau doar câteva fete și Ionuţ. El programa în continuare; oricum ar fi făcut asta și acasă. Fetele l‑au convins că dacă nu merge cu ele, profesorii vor reacţiona negativ. A fost prima oară când băiatul a chiulit. „Am ieșit la o cofetărie. Noi, fetele, discutam lucruri de‑ale noastre, despre școală, despre băieţi, despre machiaj, iar el ne asculta și ne aproba din când în când”, spune Andreea, astăzi studentă la ASE și fostă stagiară în Ministerul Economiei. Ionuţ nu‑și mai amintește de alte momente, deși crede că au mai fost.

Niciodată nu am vrut să rămân ultimul prezent, ca oaia neagră, dar niciodată nu am venit cu ideea de a chiuli. Așa mi‑au spus părinţii și cred că era mai bine. A trebuit să balansez între a mă pune prost cu toţi colegii și a arăta că sunt un elev conștiincios

„Niciodată nu am vrut să rămân ultimul prezent, ca oaia neagră, dar niciodată nu am venit cu ideea de a chiuli. Așa mi‑au spus părinţii și cred că era mai bine. A trebuit să balansez între a mă pune prost cu toţi colegii și a arăta că sunt un elev conștiincios.” De altfel, nici la Balul Bobocilor nu a stat foarte mult. Tomescu spune că la un moment dat l‑a întrebat ce a făcut de Revelion, iar el i‑a spus că, în timp ce se dădeau artificiile în Râmnicu Vâlcea, avea ceva de programat la calculator.

Prima dată când ne‑am întâlnit, am intrat în barul Yellow din Piaţa Universităţii, lângă Facultatea de Matematică. Ionuţ și‑a comandat o Cola cu gheaţă. La un moment dat, la o masă alăturată am observat două fete care discutau și râdeau.

– Ionuţ, ce crezi că fac fetele alea?
– Nu știu, mi‑a spus puţin încurcat. Vorbesc și ele.
– Dar de ce au ieșit în oraș? De ce stau acolo la masă cu o cafea în jurul lor și povestesc despre nimicuri?
– Nu știu. Eu nu înţeleg asta, mie nu‑mi plac ieșirile, pentru că mi se pare că pierd timpul. Nici cu presa nu‑mi place să mă întâlnesc. Prefer să stau în cameră și să studiez.

_P4A4091
Fotografii de Cătălin Georgescu

Pentru că era atât de retras, a fost și victima glumelor făcute de băieţii mai „șmecheri” din clasă. Era destul de simplu să‑l atingi – trebuia doar să‑i deconectezi laptopul de la curent. Pe vremea aceea, laptopurile nu aveau o autonomie impresionantă, așa că, odată ce le scoteai din priză, mai rămâneau doar 10–20 de minute de energie. Băieţii îi luau deseori cablul de la laptop sau chiar laptopul și Ionuţ fugea după ei.

În schimb, avea propria lui distracţie, legată de capacitatea de a se folosi de o reţea de internet nesecurizată. Era timpul Yahoo Messenger și începutul Facebook. Ionuţ intra pe reţeaua liceului, vedea ce colegi sunt conectaţi la wireless, le spărgea parola de la Facebook și publica un singur status: „Acest cont a fost spart de Ionuţ Budișteanu”. Majoritatea colegilor știau că nu ar intra să le citească mesajele sau să trimită altfel de linkuri de pe profilul lor. Era distracţia lui și era inocentă. Ionuţ nu neagă lucrurile astea, doar că spune că nu a „spart”. Tehnic vorbind, a folosit o reţea nesecurizată prin tehnica man in the middle (omul din mijloc), în care poţi vedea toate datele conturilor conectate la o reţea deschisă. Cu toate acestea, s‑a întâmplat să spargă un cont de Facebook al unei fete, iar iubitul acesteia, elev în clasă paralelă, a venit la Ionuţ ameninţându‑l că‑l va bate. Până la urmă nu s‑a întâmplat.

În liceu s‑a născut și succesul internaţional al băiatului. „Prima dată când am plecat în străinătate a fost în clasa a IX‑a, la Intel ISEF. Am plecat chiar în Statele Unite”, își amintește Ionuţ. Intel ISEF e o competiţie anuală de proiecte știinţifice și practice, dedicată liceenilor. Cei mai buni din lume primesc sume considerabile, până la 75.000 de dolari. Ionuţ nu ieșise niciodată din ţară, fiindcă era concentrat pe muncă. „Câștigasem la concursuri în România niște excursii în străinătate, dar tot timpul am avut ceva de făcut și pierdeam prea mult timp.”

În prima zi după ce a revenit în clasă de la ISEF a fost ascultat la engleză și a luat 3. „N‑am știut ce înseamnă nas cârn, în engleză.” Știa deja că unii colegi consideră că toate diplomele și concursurile la care participă sunt, de fapt, cumpărate cu bani sau se duce doar pentru a primi o hârtie. Cu toate acestea, nu‑l deranjau vorbele de tipul acesta, pentru că putea să le demonstreze cu ușurinţă că se înșală.

Incidentul care a întors conducerea școlii împotriva lui a avut loc în clasa X‑a, la un concurs organizat de Siveco, în Cluj, unde Ionuţ a prezentat un proiect alături de alţi colegi. Reţelele WiFi erau încă o noutate, dar începuseră să fie folosite la evenimente și în școli. Ionuţ a descoperit rapid că o reţea care nu are parolă seamănă cu o curte a cărei poartă este închisă, dar nu are lacătul pus. Trebuie doar să tragi de mâner, să eviţi scârţâitul metalului ruginit și să pășești înăuntru. În curtea aceea nu există nici câini de pază, nici gardieni. Dincolo de poarta unei reţele, totul e la dispoziţia ta, de la fișierele dintr‑un calculator, până la parolele conturilor de pe internet.

Nu‑i plăcea lucrul ăsta pentru că i‑ar fi expus munca, așa că Ionuţ le explica mereu oamenilor problemele. La conferinţa din Cluj, programatorul din el a decis să demonstreze totul practic, așa cum încearcă să facă mereu.

Și‑a conectat laptopul la reţeaua conferinţei, i‑a studiat setările și a accesat serverele la care era conectată. Nu i‑a luat mai mult de cinci minute, știa cum se face din tutoriale găsite pe internet. S‑a dus la organizatori și le‑a spus că WiFi‑ul este nesecurizat și că toată lumea poate intra în calculatoarele participanţilor. Nu l‑au crezut. A așteptat, i‑a chemat lângă laptopul lui și le‑a arătat cum interceptase o convorbire, ca să arate că se poate. „Găsiţi instrucţiunile pe internet”, le‑a zis cu aroganţa celui care știe.

Întorși la școală, profesorii s‑au făcut foc și pară și au vrut să‑l pedepsească, dar, pentru că incidentul se petrecuse în afara orelor, nu au putut găsi un motiv bun. Lucrurile s‑au precipitat, iar vina pusă pe spatele copilului a continuat să‑l urmărească. Deși era foarte bun la programare, nu își folosea mereu logica și în lumea obișnuită. Într‑o zi, un inginer de sistem a abordat‑o pe Mlisan și i‑a spus că internetul wireless de la școală a fost parolat. Mlisan și‑a dat seama rapid cine ar fi putut securiza o reţea deschisă, folosită de toţi elevii: Ionuţ. S‑a dus la clasă, l‑a întrebat în particular, iar el a recunoscut că o făcuse doar ca să‑și ţină laptopul în siguranţă – nu se gândise că tăia accesul celorlalţi.

Adolescentul și‑a continuat traseul la școală, dar presiunea conflictului dintre el și conducere a devenit prea mare după încă un incident. Directoarea școlii primise un mail plin de înjurături, semnat de o elevă eminentă. Nimeni nu a crezut că l‑a scris chiar ea, pentru că adresa de mail avea chiar numele ei, dar era diferită de cea de pe care le scria în restul timpului profesorilor și colegilor. Toţi s‑au întors cu ochii spre Budișteanu.

Sunt foarte dezamăgit dacă nici dumneavoastră nu mă mai credeţi. Dacă e așa, atunci nu vreau să mă mai creadă nimeni.

În ziua aceea, pe mailul lui, tânărul a primit un mesaj de la Mlisan: „Ionuţ, nivelul la care ai ajuns în informatică e mult prea înalt ca să faci asemenea greșeli”. Mai avea câteva luni până la a treia participare la Intel ISEF, iar de data asta era încrezător în proiectul lui. Lucra zi și noapte, până pe la ora două, așa cum o face de obicei, la prototipul unei mașini fără șofer. Programul stabilit în funcţie de priorităţi a suferit o modificare în acea zi de primăvară. A dat click pe reply, a așteptat și a început să scrie. „Sunt foarte dezamăgit dacă nici dumneavoastră nu mă mai credeţi. Dacă e așa, atunci nu vreau să mă mai creadă nimeni.” Cu acel click știa că a închis un capitol din viaţa lui, unul care l‑a ajutat, dar l‑a și afectat.

Când a aflat de situaţie, tatăl lui și‑a suflecat mânecile și i‑a zis mamei doar atât: „Ia‑l și du‑l de acolo, oriunde”. Oriunde a fost în deal, la Liceul Tehnologic Oltchim. Profesoarei Mlisan i‑a părut rău; mult timp ea și cel mai bun elev al său nu și‑au vorbit. Când elevul a terminat clasa a XII‑a, a ieșit cu ea la un suc. Au povestit de concursuri, ea s‑a simţit din nou profesoara sa. Nu‑l mai urmărește cu atât de mult interes ca înainte, mai ales de când a decis să‑și șteargă Facebookul, o decizie care a avut legătură cu Ionuţ. „M‑a scârbit după Intel ISEF, când toţi au început să‑i pună like‑uri lui Ionuţ. Ei erau în funcţii din care puteau să facă ceva pentru el și nu au făcut, iar acum puneau like‑uri. Am zis să‑mi închid contul și, de atunci, nu mă mai interesează acest domeniu.” Ionuţ o amintește mereu pe Mlisan în conversaţii despre profesori. Despre mailul către directoare spune și astăzi că a fost o acuzaţie falsă.

Victoriile nu au fost o constantă. Tânărul are peste 180 de concursuri la care a participat, iar acestea l‑au făcut ceea ce este astăzi. Acolo i‑a cunoscut pe cei pe care‑i consideră astăzi prieteni, tineri ca și el, inventatori din Coreea de Sud, China sau Statele Unite. Spune că fiecare concurs era pentru el o șansă să înveţe ce poate și cine este, deși a pierdut foarte multe. În gimnaziu participa și la olimpiade și alte concursuri teoretice, dar a renunţat pentru a se concentra pe competiţiile cu proiecte. Lucra câte un an la tot felul de invenţii: softuri care localizau calculatoarele furate (X‑Thief), dictRO, un narator automat care citea textele scrise în română, Human Computer Interface, o invenţie prin care nevăzătorii ar putea simţi lumea înconjurătoare cu ajutorul semnalelor transmise pe limbă, dar și altele.

Erau 1.600 de participanţi, tocmai eu să iau premiu? Cu un an înainte nu fusesem apreciat, iar visul se spulberase.

„Proiectele sunt ca un copac”, spune Ionuţ. „Îl plantezi, atunci când ai ideea și prima implementare, iar apoi îl vezi cum crește.” S‑a dus în SUA la Intel ISEF de trei ori până să ia premiul cel mare, de 75.000 de dolari. Era 2013 și Ionuţ venise cu proiectul pentru mașina care se conduce singură. „Lăsasem orice speranţă deoparte”, spune Ionuţ. „Erau 1.600 de participanţi, tocmai eu să iau premiu? Cu un an înainte nu fusesem apreciat, iar visul se spulberase.” Erau în Phoenix, Arizona, și rămăsese printre ultimii la festivitatea de premiere. Asta însemna două lucruri: ori nu primește niciun premiu, ori va câștiga.

„Am început să mă gândesc la probabilităţile care existau, să văd ce șanse mai am să câștig. A fost emoţionant. Chiar mă miram că la categoria mea, Computer Science, nu se dăduse niciun premiu.”

Construise un software care reușea să vadă semnele de circulaţie, obstacole, alte mașini. Camerele erau montate pe o mașină obișnuită și se roteau la 360 de grade. Spre deosebire de proiectele Google, nu‑l costase foarte mult, iar tehnologia era relativ aceeași, doar că nu avea acces la datele pe care le aveau americanii. Mașina a funcţionat atunci când a testat‑o în Vâlcea pe stradă, punând dispozitivul pe un Renault Kangoo al tatălui. Concursul se apropia de final. Hala uriașă era încărcată de tensiune. I‑au pronunţat numele aproape de neînţeles. S‑a întors către tinerii de lângă el, le‑a căutat privirea aprobatoare. Era chiar el? Și‑a pus mâna dreaptă la inimă, iar în stânga ţinea un tricolor micuţ. S‑a ridicat, ţinând steagul cu ambele mâini, și a început să meargă alert spre scenă, în timp ce zâmbea și‑și mușca buzele. Până la scenă erau 30 de metri, dar a ajuns ca un maratonist la finalul cursei. Respira greu și era roșu. În ochi avea un început de lacrimi. De data asta nu mai era timid. Zâmbea încontinuu, ţinea strâns tricolorul și ridica în permanenţă trofeul deasupra capului.

Victoria i‑a dat încredere și expunere mediatică, pe care nu o apreciază, dar care a fost constantă în ultimii doi ani. După ISEF a mers direct la Vâlcea, dar a doua zi era deja înapoi în București pentru interviuri la TVR și Antena 3. În toamna lui 2013 a intrat la Facultatea de Automatică și Calculatoare la București, se duce la cursuri, dar nu e entuziasmat de ce învaţă acolo. Odată cu rezultatul de la Phoenix, a început să fie invitat la evenimente internaţionale. A vorbit la o conferinţă organizată de revista Wired UK, iar Time l‑a inclus în topul celor mai influenţi oameni de pe planetă. Într‑o deplasare a ajuns să se vadă cu doi prieteni chinezi, cărora le‑a povestit despre cum și‑a construit singur un robot pentru asamblare care să‑i faciliteze munca la mașină. „De ce nu faci o afacere din asta?”, l‑au întrebat.

În iulie 2015, Ionuţ Budișteanu se așeza din nou la masa unei competiţii, la finala naţională a unui concurs organizat de o organizaţie care susţine antreprenoriatul la tineri, Junior Achievement. Începea vara, era dimineaţă pe Calea Dorobanţi din București, iar pe lângă studenţi care‑și povesteau ultimele aventuri la o ţigară la ușa hotelului Marshall Garden, Ionuţ și tatăl său cărau cu atenţie robotul de asamblare. VisionBot arată de la distanţă ca o mașinărie incompletă, una care ar putea să se desprindă din moment în moment, dar Ionuţ are încredere în construcţia sa.

Tatăl său mergea cu capul jos, îmbrăcat într‑un tricou polo mov, cu doi nasturi deschiși sus. A condus cu noaptea în cap de la Râmnicu Vâlcea spre București, ca să‑i aducă robotul băiatului. Nu e prima oară când face asta, au fost zeci de mii de kilometri pe care cei doi i‑au parcurs împreună de la un concurs la altul. Nicușor nu înţelege foarte bine ce face copilul său, știe doar că îi place să programeze, că nu știe să facă altceva și că nu prea se descurcă în relaţiile cu oamenii. Îl alintă într‑o discuţie privată „dilimache”, doar pentru că mintea‑i merge atât de diferit de restul persoanelor pe care le cunoaște. Îi duce proiectul până la etajul al patrulea și se întoarce la mașină. Nu discută cu nimeni.

În mijlocul studenţilor, Ionuţ e o apariţie stranie. Nu e îmbrăcat la costum și are în spatele mesei de prezentare mașinăria asta ciudată cu multe fire, care s‑a gândit să‑i facă și figuri astăzi. Nu zâmbește, nu se duce la ceilalţi să facă „networking”. E anti‑antreprenorul. Stă alături de noua sa colegă, Ane Mari Androniceanu, o studentă la Economie pe care a cunoscut‑o la o întâlnire Junior Achievement. Inventatorul avea nevoie de o persoană care să‑l ajute în zona de marketing și vânzări, iar lui Ane Mari i‑au plăcut perspectivele proiectului și mintea matematică a lui Ionuţ.

Își așază robotul pe o masă verde de plastic. Lângă el e standul unor studente care vor să vândă pe stradă suc proaspăt de fructe. În partea dreaptă e un start‑up care vrea să ofere cazare și aventuri în zonele montane. Ionuţ conectează fire și calibrează procese.

Din când în când sosesc la masa sa ceilalţi participanţi, care se uită curioși la mașinăria din lemn, metal și circuite. „Ce face?”, „Ce capacitate de producţie ai?”, „Ce tip de Gerber folosește?”. Sunt întrebări diverse, unele mai aplicate, altele generale. De fiecare dată, creatorul ia o pauză de la calibrare și începe să explice. Are același discurs și nu reușește să și‑l echilibreze în funcţie de conversaţie. Rămâne tehnic și cuvintele cheie sunt aceleași: pick and place, mai ieftin ca în China, fabrică de garaj, componente electronice. Cumva, discursul seamănă cu mașina creată de Ionuţ: ia cuvintele de pe o șină de componente și le așază pe o placă de circuite. Ane Mari nu înţelege sistemul tehnic, dar nici nu e nevoie, spune ea. Cu 10 minute înainte de începerea competiţiei, în sala de expoziţie se aude un zgomot ca de câine lovit de mașină. Durează 10–15 secunde. Sursa e VisionBot, iar Ionuţ sare de la laptop direct la întrerupătorul robotului pentru a‑l opri. Ceva nu a funcţionat, iar el trebuie să înţeleagă, nu să se lase influenţat de cei din sală. Programul de control al VisionBot pare scris în chineză. Are peste 100 de butoane și controale și e creat de la zero. Nici softul și nici mașinăria nu sunt o victorie a designului, dar eficienţa ar trebui să fie principalul atu.

În interiorul softului sunt imaginile transmise de microscopul care verifică alinierea. Acolo descoperă problema care a provocat scâncetul robotului. Pur și simplu, totul este descentrat. Ionuţ își pune o mână la bărbie și rămâne blocat timp de cinci minute privind în gol la mașină. Ane Mari nu spune nimic. După cinci minute, Ionuţ se așază la calculator și începe să scrie în codul software‑ului câteva comenzi de aliniere. În faţa eșecului, tânărul nu s‑a enervat niciodată și nici nu a tremurat. Logica i‑a spus că eroarea are câteva surse, iar el trebuia să caute una dintre ele. După mai multe modificări, s‑a liniștit – concluzia a fost că eroarea venea de la masa de plastic, care nu era perfect dreaptă. Pentru competiţie a decis să nu mai facă o demonstraţie practică, ci doar să vorbească despre ce face mașinăria sa.

La final, după o criză evitată, Ionuţ Budișteanu a primit premiul de 10.000 de euro pentru perspectivele de business ale proiectului său și posibilitatea de a se duce la Lisabona, la finala europeană. Acolo, la European Enterprise Challenge, VisionBot a avut 23 de concurenţi din 16 ţări, iar la final a primit Technopreneurship Award și posibilitatea de a folosi diverse tehnologii ale Cisco.

Din acest motiv, Ionuţ e destul de liniștit când vine vorba de bani. Are aproximativ 20.000 de euro în bancă care pot dezvolta proiectul pe mai departe.

Popularitatea i-a adus și adversari. Cele mai controversate momente au fost cele în care și‑a exprimat opiniile politice. A fost ajutat încă din clasa a IX‑a de Fundaţia Dan Voiculescu. După un concurs pe care l‑a câștigat la Piatra Neamţ, a fost contactat de reprezentanţii fundaţiei, care i‑au acordat o bursă lunară de studii. După ce a făcut 18 ani, l‑au mai ajutat cu burse, bani pentru deplasări și l‑au implicat în evenimente. Pentru Fundaţie, a fost o investiţie reușită. Cu toate acestea, asocierea cu Dan Voiculescu, condamnat pe 8 august 2014 la 10 ani de închisoare, nu i‑a adus numai lucruri bune.

Momentul în care aproape toată ţara l‑a văzut pe Ionuţ Budișteanu nu a fost când a câștigat la ISEF, ci atunci când a anunţat pe Facebook, iar apoi la Antena 3, că va participa la „Plimbarea pentru Libertate”, organizată de postul de televiziune în jurul Palatului Cotroceni. Plimbarea a fost de fapt un protest al angajaţilor televiziunii faţă de condamnarea patronului Voiculescu. În fruntea mișcării erau chiar vedetele postului: Mihai Gâdea, Mircea Badea și Adrian Ursu. Atunci, spunea Ionuţ, „o plimbare mică ne ajută la democraţie. Părinţii mei au fost la Revoluţie pentru democraţie și acum ni se ia acest drept. […] Nu se poate face o televiziune fără clădiri, fără spaţii, fără bani”.

Imediat, comentatori și bloggeri au început să‑i conteste rezultatele și să‑l critice. „Probabil pe undeva prin clasa a IX‑a a învăţat că se pot face bani din concursuri. Și a participat la din ce în ce mai multe”, scria pe blogul său, la momentul respectiv destul de popular pe internetul românesc, Dorin Lazăr. „Varanul a zis că uite, cineva numai bun să meargă la o plimbare pentru mine, să‑mi dea credibilitate. Și Ionuţ Budișteanu, concursionistul profesionist, a sărit la interval.”

Ionuţ spune acum că a învăţat riscurile jocului public. Nu crede că s‑a profitat de imaginea lui și spune că îl apreciază în continuare pe Voiculescu, pentru că „nu poţi să te culci noaptea popă și să te trezești hoţ”. Prin asta descrie el fidelitatea faţă de cei care l‑au ajutat. Dacă a început un drum, nu vrea să‑l abandoneze la jumătate.

După atâtea concursuri internaţionale și deplasări în străinătate, Ionuţ ar fi putut intra la orice universitate din lume. A considerat însă că ceea ce‑i oferă o școală de aici i‑ar oferi și una din afară, în plus, poate lucra mai ușor la proiectele sale. Iubirea lui pentru România capătă uneori accente naţionaliste. Recent, în afara pozelor de la concursuri și a sfaturilor motivaţionale oferite tinerilor, Ionuţ și‑a expus părerea privind refugiaţii care vin în Europa.

„Nu vreau să critic pe nimeni, dar vi se pare NORMAL ca într‑o ţară în care suntem obligaţi de Uniunea Europeană să primim vreo 7.000 mii de imigranţi – care cu siguranţă că într‑o mică proporţie sunt printre ei și Jihadiști din Statul Islamic sau membri ale altor organizaţii teroriste Islamice –, într‑o ţară ce se află la un război 500 de km de Botoșani și într‑o ţară în care se construieste ceea mai mare Moschee Islamică din Europa, Președintele României trimite pe pagina oficială a domniei sale mesaje oficiale de FOTBAL. Mie nu mi se pare normal.”

Deși a câștigat competiţii internaţionale și își dezvoltă o afacere, Ionuţ rămâne singur când vorbește despre alte subiecte în afară de tehnologie. Spune că e uimit când alţi oameni îi zic să tacă, să nu‑și mai dea cu părerea. „Eu doar încerc să explic niște fenomene. Nu am nimic de câștigat, doar să fac oamenii să gândească. Sunt supărat pe mesajele oamenilor și m‑am închis în mine. Mi‑aș fi dorit să am un partener de discuţie, dar nu am. Colegii nu sunt interesaţi, nu am alţi prieteni cu care să vorbesc.”

Ionuţ se duce la facultate atunci când poate. Spre deosebire de colegi, nu iese în oraș, așa că își împarte timpul între facultate, softul mașinii de pick and place, deplasări la Vâlcea și deplasări la evenimente din străinătate. De obicei, joi sau vineri pleacă acasă pentru a lucra la robot. E un student normal, care vrea doar să termine facultatea, deși nu a găsit niciun avantaj în ea, poate doar refacerea cunoștinţelor teoretice de matematică.

Ionuţ a ajuns cunoscut datorită proiectului mașinii fără șofer, dar acum lucrurile sunt într‑o fază destul de complicată. Proiectul prevede montarea unui așa‑numit lidar pe plafonul oricărei mașini, iar cu 5.000 de euro acestea vor căpăta autonomie. Proiectul trebuie însă finalizat pentru a avea exactitatea dorită, iar producţia de masă încă nu este în discuţie. Între timp, mașinile fără șofer încep să apară și să se ieftinească. Tesla, o companie de miliarde de dolari, a introdus funcţia autonomă pentru Model S. În acest moment, mașina autonomă a ajuns la 71.000 de dolari, iar sumele vor continua să scadă în viitor. Așadar, Ionuţ are concurenţă serioasă.

Însă nici el nu stă. A reușit să găsească un prim angajat pentru compania lui, care se ocupă de asamblarea efectivă a robotului și care va face și un pic de inginerie la mașină. Două prototipuri ale lui VisionBot sunt produse în proporţie de 90%. Alte patru au ajuns la 50%.

Ionuţ are 22 de ani acum și grijile lui nu mai sunt doar de cercetare. A dat cu capul de lucruri mai terestre. A învăţat că antreprenoriatul diferă de inventică. Ultima dată când am vorbit era puţin supărat. Aplicase cu VisionBot pentru fonduri europene în valoare de 25.000 de euro. „Am luat cel mai mare punctaj, dar m‑au descalificat.” S‑a încurcat în birocraţie și, pentru că fondase firma înainte de a depune proiectul, a fost considerat ne‑eligibil. Se plânge că a cheltuit 1.000 de lei cu șase drumuri spre Craiova, acolo unde e Agenţia pentru Dezvoltare Regională. „A fost o idee foarte proastă primită de la mama, să aplic la fondurile astea.”

Prezentul îl găsește însă optimist. I s‑a întărit convingerea că nu vrea fonduri de la alţii, deși se gândește la o campanie de crowdfunding. Până acum, a făcut totul singur. A tratat inclusiv antreprenoriatul exact ca pe orice alt limbaj de programare. Poate produce X roboţi și poate primi Y bani. Speranţa vine de la clienţi. Are deja prima comandă pentru mașina de pick and place și vrea să‑și mute atelierul mai sus, tot pe Strada Ferdinand, dar în afara casei părintești. „Am semnat deja un contract pentru VisionBot în valoare de 3.500 de euro.” Primul client e din Suceava și speră să finalizeze discuţii și cu alţii, din București și Iași. Ionuţ n‑are niciun dubiu: „O să fie bine”.

Acest material a fost realizat în cadrul programului de burse jurnalistice „Viitor la purtător”, susţinut de NN România și organizat de DoR.

Comentezi?

Urmărește startup-urile din România de peste patru ani și așteaptă unicorni locali. Redactor-șef al start-up.ro, Vlad tratează ecosistemul antreprenorial din România cu realism și nu crede că avem încă "Steve Jobs de România".