Despre munca remote în România

Înainte de toate, subiectul pe care îmi propun să îl dezbat este, în opinia mea, încă la nivel de science fiction în România, în sensul în care din punct de vedere al mentalității, încă ne dorim să ne controlăm angajații, neavând încredere că pot să muncească din afara sediului de sticlă.

De doi ani muncesc din afara unui birou permanent ca și angajat și de un an și jumătate lucrez pentru mai multe companii din postura de consultant extern și iată vorbesc despre ceea ce văd astăzi în curtea departamentelor de recrutare ale companiilor din țară, în raport cu un orizont destul de apropiat ca timp.

Până în anul 2020 unul din doi oameni vor munci remote. Acestea sunt statisticile în materie în USA și UK, două dintre țările lumii, care formează importante noduri tehnologice în momentul de față. Remote este termenul care definește situația în care un angajat lucrează în afara spațiului de birouri al companiei angajatoare, de cele mai multe ori din propria locuință, prin intermediul laptopului, al adresei de email, al telefonului mobil (smartphone) și al instrumentelor tehnologice specifice de management al acestui tip de relație la distanță. Așadar, acesta este viitorul și las o prezentare susținută de TED TALKS care îi aparține lui Matt Mullenweg, co-fondator al Wordpress și CEO al companiei Automatic care explică acest viitor. 

S-a pus problema să muncesc o lună remote din altă țară pentru compania la care lucram de mai mulți ani, pentru că mi-am anunțat plecarea și am și plecat într-un timp foarte scurt, iar lucrurile trebuiau să fie puse în ordine. Eu și șeful meu direct agreasem deja că voi munci de la distanță, dar în companie venise un nou HR manager care, aflând despre inițiativa mea exclamă: “Băi, eu nu cred în munca remote, dar dacă managerul tău e de acord, eu sunt OK”.

Cumva, nu am putut să uit remarca lui despre munca remote, ceva nu mi-a plăcut, dar dacă m-ai fi întrebat în momentul ăla ce anume, n-aș fi putut să spun: poate că deși nu cerusem părerea noului HR manager am primit-o, poate că după mulți ani de muncă într-o organizație cel puțin încredere aș fi sperat că am reușit să cultiv în relație cu angajatorul meu, sau poate că omul era prea nou în companie și parcă nu se cuvenea să-și manifeste judecățile-n public înainte de “a prinde coajă-n locul ăla” așa cum spunea un șef de-al meu în vârstă, pe când eu eram un proaspăt aspirant la lumea corporate. Nu astea m-au deranjat, dar am să revin asupra acestui aspect.

IT-știi sunt la nivel mondial, primii pe lista oamenilor care muncesc remote. Ca în toată lumea, și în România se caută (la greu, cum se zice) IT-ști.

Am plecat o perioadă într-o țară din vest (Irlanda), unde soția mea primise un job în IT. Hotărâm din anume motive să ne întoarcem în România amândoi.

Irlanda se confruntă în piața muncii din domeniul IT cu aceeași problemă cu care se confruntă și România, dar la o scară mult mai mică: este greu să găsești IT-ști buni, iar ăia pe care îi găsești nu prea vor să muncească full-time într-un birou, pe un salariu super-fix, într-o companie unde sunt șefi, proceduri, ședințe, termene și proiecte limitate la obiectul de activitate al acelei companii.

Informând-i că dorește să se întoarcă în țară, iar motivele întoarcerii nu aveau legătură cu locul de muncă, compania irlandeză i-a propus să muncească pentru ei, remote din România. Era prima dată când soția primea o astfel de ofertă și la fel, era prima dată în istoria acelei companii când unui om i se propunea să muncească din altă țară. Evident, au fost reticențe de ambele părți cu privire la comunicare, acces la aplicații și legătura tehnologică, dar nu s-a pus problema lipsei de încredere. Compania a trimis în România echipamentele tehnologice necesare iar treaba a funcționat impecabil timp de 10 luni, până la sfârșitul proiectului.   

Spuneam că în România firmele au probleme în a găsi specialiști în IT pe care să îi recruteze și nu aș vrea să trec peste subiect înainte de a-mi exprima un punct de vedere. Încercăm să recrutăm oameni care există în momentul de față în piața muncii din România, în condițiile în care avem salarii competitive cu alte țări (e vorba în principal despre domeniul IT!) dar nu avem pachete salariale, adică facilități, beneficii, cu care să convingem și să atragem, iar pe fondul neajunsurilor generale ale țării, oameni competenți pleacă sau au plecat deja.

Poate că este cazul să recrutăm din afara țării. Dacă nu ai forță de muncă la tine-n țară îți aduci. Ei ne iau oamenii, deci cum facem să-i luam pe-ai lor?

Cam asta e regula aplicată în Irlanda (din care parte din forța de muncă competentă emigrează în S.U.A.) și alte țări care au crescut rapid din punct de vedere economic: au adus forță de muncă competentă din alte țări oferind pachete salariale motivante și în primul rând, încredere.

Sunt aproximativ 45.000 de români care au emigrat numai în Irlanda iar o parte importantă din aceștia lucrează în IT (pe primul loc al emigranților în Irlanda sunt polonezii, pe locul doi indienii și pe locul trei românii).

Parcă aud replica: “n-avem noi cultură pentru așa ceva”! Păi nu avem, pentru că asta însemnă să creezi pachete salariale motivante (nu numai Bookster, fructe și lapte proaspăt!), să oferi pachete de relocare, să fii dornic să ajuți omul ăla să învețe regulile cetății, să îi faci ceea ce se numește a proper induction în noua lui viață, iar acest efort este susținut inclusiv de către instituțiile statului. Adică, sa oferi în țară, o parte importantă din ceea ce i-a motivat pe cei mai mulți dintre români să plece. Așa este, nu avem cultură pentru așa ceva. Nu deocamdată!

Urmează o altă consecință directă a recrutării de personal din străinătate, respectiv ciocnirea mai multor culturi, a culturii noastre cu a celor pe care-i putem aduce în țară, în condițiile în care cei mai mulți dintre românii pe care-i cunosc, sunt foarte conservatori din punct de vedere teritorial și naționaliști pe dinăuntru, în ciuda atitudinii de repulsie generală și experiențial nefondată, afișată la modul declarativ împotriva României.

Ce vreau să spun cu asta, este că anticipez probleme de ordin sociologic care pot să apară în urma unui astfel de demers, fără a avea pretenția de a înțelege complexitatea acestor probleme, dar “pun pe masă” subiectul, cel puțin pentru a oferi o perspectivă. Un client care are un cămin de bătrâni, a preluat de la aeroportul Otopeni acum o lună, primii patru angajați din Nepal, iar domeniul construcțiilor știm deja că este „populat” în țară cu angajați din Vietnam...     

Realitatea se schimbă. Planeta devine din ce în ce mai tehnologizată iar asta e clar pentru toată lumea. Totul trebuie să se schimbe în funcție de noile realități tehnologice, iar România care oricum este situată geografic vorbind, într-o parte de lume spre care prea puțini se uită, nu poate să rămână încorsetată în prejudecăți și mentalități din vremuri istorice. Nu am încredere, în sensul exprimat de respectivul HR manager însemnă per a contrario, „am încredere în ceea ce pot verifica, controla, urmări”. Asta înseamnă că spațiul de birou este locul în care muncești (trăiești practic o anume perioadă) în aceste limite de control, verificare și urmărire, fiind imposibilă manifestarea acestor valori (subconștient) instituționale muncind remote, pe patul tău și pe muzica ta. Asta m-a deranjat la remarca HR managerului!

Închei prin a spune că în conformitate cu statisticile menționate la începutul acestui articol, vrem nu vrem, ca multe altele în acești 28 de ani revoluționari, va trebui să începem să învățăm cu forța și lecția încrederii…

----

Alex Gheorghe este unul dintre avocații și consultanții GDPR pe care îi regăsiți pe platforma BizTool.ro.



Citeste si