Diana Crețu: Îi doresc școlii românești să aibă mulți dascăli ca mama

Îi văd entuziasmul în privire și în pașii vioi și mă întreb cum reușește să îl păstreze, după 38 de ani într-un sistem care nu e chiar cel mai motivant.

În același timp, și pe mine mă încearcă niște emoții, amestecate cu multe amintiri. Prima mea zi de școală – aveam fractura la mâna dreaptă, care era aproape toată în gips. Îmi curgeau lacrimi spontan, pentru că nu puteam să o folosesc deloc, la cel ca ceilalți copii.

N-am reușit nici până acum să îmi dau seama dacă am fost sau nu tocilară. Nu am reușit niciodată să învăț pe de rost, am urât câteva materii esențiale, dar am reușit cumva să iau premiul 1 cam toată școala generală și puțin prin liceu. Am iubit literatura română și istoria, în aceeași măsură în care am urât matematica, fizică sau latină.

Dincolo de aceste amintiri punctuale, cu mâna în gips în prima zi, cele mai puternice lucruri care mi-au rămas din școală sunt, din păcate, negative. Îmi aminesc foarte clar cât de mult am plâns prin clasa a treia, când învățătoarea a decis să îmi scadă din pix media generală (care era 10), doar pentru că o colegă avea cu 2 sutimi mai puțin și ar fi însemnat să ia premiul 2, în loc de 1. Și atunci a ales să îmi dea mie o notă de 9, nemeritată, ca să luăm amândouă premiul 1. Am plâns vreo trei zile. Acum îmi vine să râd, mai ales că nu a contat cu absolut nimic, la absolut nimic. Copilul de atunci nu simțea la fel ca adultul de acum…

A doua mare nedreptate a venit prin liceu, la olimpiada de istorie, în faza județeană. Am fost olimpică din pasiune, adoram istoria. Doar că am ratat cu câteva sutimi calificarea la faza națională, în detrimentul unei colege care…copiase la olimpiadă, fusese prinsă și nesancționată. Nu intru în detalii despre copilul cui era, ce funcții politice dețineau părinții și la ce îi trebuia olimpiada. Îmi amintesc doar cât am plâns, din nou. Și cât am stat întinsă pe podeaua din sufragerie, întrebându-mă de ce viață e nedreaptă.

Din păcate, însă, pasiunea pentru istorie s-a încheiat brusc odată cu experiența de la olimpiada. Și nici nu a știut nimeni să îmi explice atunci că, pe termen lung, o să conteze mai mult ce îmi rămâne în cap, decât o notă la un concurs.

Am învățat, aproape în totalitate, pentru profesori în toți cei 12 ani de școală generală și liceu. Pentru note, pentru orele de ascultat. Am învățat și că viața e nedreaptă și că uneori nu există explicații logice. Școala românească a scos din mine un copil mult prea competitiv, mult prea preocupat de performanță pe linie, mult prea ancorat într-o programă strictă. Profesorii mei, aproape fără excepție, preferau să învățăm din programă, fără să își bată capul prea mult să ne dezvolte și alte skill-uri.

Am citit în afara programei din pură curiozitate și îndemnată, abia prin liceu, de o profesoară care îl iubea pe Eminescu. Și care m-a făcut și pe mine să îl iubesc. Practic, cele două materii care mi-au plăcut cel mai mult au fost și singurele la care m-am preocupat să depășesc limitele curriculei scolare.

Și cercul se inchide la bacalaureat. Proba orală de limba și literatura română, îmi pica singura operă literară pe care am urât-o visceral și nu am reușit să o învăț: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, de Lucian Blaga. Cinci secunde m-am blocat, următoarele cinci mi-am abținut râsul, apoi am găsit soluția: am povestit profesorilor din comisie timp de 10 minute din filosofia lui Blaga. Niciun cuvânt despre poezia blestemată, dar nu au părut deranjați. Din contră, au fost perfect fascinați de așa-zisa mea analogie și am primit un mare 10. Nu știu cât am realizat atunci, însă cu mintea de acum îmi dau seama că a fost rezultatul curiozității mele de a ieși din operele obligatorii și de a citi mai mult.

Dacă ar fi să rezum, ar suna cam așa: pe mine școala m-a învățat să fiu competitivă. Să fiu cea mai bună. Nu spun că e neapărat rău. Pe termen lung, însă, dacă mă uit în urmă, mă întreb dacă ar fi făcut vreo diferență dacă în loc să învăț cu forța chimie, doar ca să iau 10, aș fi citit o carte în plus. Sau dacă în loc să mă chinui nopți la rând să învăț nenorocitele de conjugări și declinări la latină, aș fi studiat vreo carte de istorie necitită prin bibliotecă.

Nu am amintit nimic de facultate, pentru că a fost puțină școală acolo. M-am angajat în presă în primul an și am mers foarte rar. Am învățat meseria 99% în redacții și pe teren și 1% în facultate. Măcar aici am avut noroc de profesori înțelegători, care știau că doar muncind vom învăța meseria, care ne-au lăsat și cu absențe, ne-au văzut mai rar și ne-au încurajat să ne întindem aripile.

Ce îmi doresc eu de la școala românească?

Îmi doresc ca acea reformă pe care o invocă, invariabil, în fiecare campanie electorală, să se întâmple pe bune. Îmi doresc ca dascălii cu adevărat dedicați să rămână în sistem și să continue să facă performanță. Îmi doresc să scoată mai puțini analfabeți funcționali, și mai multi oameni care gândesc, care pun întrebări, care vor să afle mai mult. Să stimuleze creativitatea, să dezvolte skill-uri pentru viața reală: munca în echipă, leadership, comunicare.

Aș vrea ca școala românească să crească tineri curioși, care să nu stea lipiți de bancă, de frica profesorilor, ci să aibă curaj să întrebe atunci când vor să știe ceva sau să își spună părerea. Să învețe, să descopere, să fie încurajați să își dezvolte calitățile native și să aleagă drumuri care li se potrivesc, nu care li se impun.

Și nu în ultimul rând, îi doresc școlii românești să aibă mulți dascăli ca mama...