Femeia care spune prin fotojurnalism poveștile lumii

După ce a terminat Marketing la ASE Ioana Moldovan a lucrat într-o corporație, iar în 2007 a descoperit pasiunea pentru fotografie. Astăzi, dacă te uiți la lista interminabilă de repere din cariera ei pare că a făcut din totdeauna asta. Dar nu a fost chiar așa.

Prima oară am descoperit-o pe Ioana Moldovan în 2013, în timpul unor proteste din Piața Universității, cu o fotografie simplă, cu o fetiță ce dădea un balon în formă de inimă unui jandarm. Încă nu renunțase cu totul la jobul său și nu se dedicase fotografiei. A făcut-o ulterior și spune povestea lumii în imagini. Fie că vorbim de refugiați, de zone de război, comunități sărace sau izolate. Caută povestea în serii de fotografie documentară și se îngrijorează atunci când nu are un subiect clar pentru care vrea să lucreze.

Domeniul fotojurnalismului este unul poate puțin înțeles la nivel general. În lumea conținutului care circulă în social media și, astăzi, a conținutului generat de inteligența artificială, fotografia documentară este un domeniu dificil, care înseamnă luni de muncă, de apropiere de oameni, o muncă pentru a spune totul în imagini.

Ioana Moldovan este jurnalist freelancer, fotograf documentar, autor publicat. Munca ei a fost publicată în The New York Times, BBC, Der Spiegel, NPR, ESPN, Huffington Post, Deutsche Welle, Vice și multe altele. A câștigat numeroase premii pentru lucrările sale, atât în țară, dar și în străinătate.

E o obișnuită a primului loc acordat pentru fotojurnalism la Premiile Superscrieri, a expus la Madrid, Berlin, Dubai, Ucraina. În 2017 a publicat cartea "Noi suntem Invictus", urmărind viața veteranilor de război din România care participă la Invictus Games, dedicate acelor persoane care și-au slujit țara și au fost rănite sau s-au îmbolnăvit.

De asemenea, face parte din comunitatea Documentaria, un colectiv de fotojurnaliști de documentar care spun poveștile locurilor prin imagini, fie că e vorba de schimbările climatice, viața în pandemie sau sistemul de sănătate. Totul prin intermediul unor serii de materiale și mai apoi a unor cărți.

Ioana Moldovan a înțeles prima oară că vrea să facă astfel de fotografie la o vizită într-o fostă colonie muncitorească, la Mija. A realizat că vrea mai mult decât să ia câteva cadre pe stradă. A vrut să trăiască acolo în comunitate pentru a înțelege ce e sub o fotografie. Sau dincolo de ea.

Nu se pune în prim plan. Dacă ar alege o fotografie realizată de Ioana Moldovan pentru a se descrie spune că "aș fi un punct mic, out of focus, dar aproape de ce se întâmplă în imagine".

Ioana Moldovan face parte din proiectul "Femeile deschid România", o inițiativă lansată de start-up.ro alături de ING Bank România, prin care provocăm cititorii să descopere poveștile femeilor care schimbă România zi de zi, prin acte de curaj sau de normalitate. Proiectul, construit sub forma unui spațiu interactiv, vă provoacă să nu rămâneți doar la 24 de exemple date de către noi, ci de a le extinde zi de zi, prin sugestiile voastre.

Ioana Moldovan, Fotograf documentarist

M-am născut și am crescut în București, cu excepția vacanțelor pe care le petreceam la bunici, în Hunedoara. Bunicul, zis și Mitu ca urmare a limitărilor de pronunție din primii ani ai copilăriei, nume ce i-a rămas apoi toată viața, a fost omul meu preferat. El era doctor, astfel că vreme îndelungată mi-am dorit să îi calc pe urme.

Până la urmă nu am urmat medicina, ci am studiat Marketing la ASE, ani urmați de un master în Relații Internaționale.

Nimic special: să văd filme, să călătoresc, să ies cu prietenii. Și să lenevesc.

Mai târziu decât mi-aș fi dorit. Îmi pare rău și acum că nu am descoperit fotografia documentară mai devreme, fiind destui ani în care aș fi putut să învăț, să exersez și să lucrez la mai multe proiecte. La fotografia documentară m-a atras șansa de a spune povești, de a cunoaște cât mai mulți oameni, din cele mai diverse locuri și medii. Dar nu am intrat în domeniu ca să schimb ceva neapărat, ci ca să contribui, în felul meu.

Nu am avut pe nimeni în familie care să mă inspire să aleg fotografia documentară, dar valorile pe care mi le-au inspirat părinții mei încă de mică - să nu minți, să fii respectuos cu toți oamenii, să împarți - mi-au servit foarte bine în munca mea ca fotojurnalist/fotograf documentarist.

Din păcate, strict în fotojurnalism, am „crescut” cu multe exemple masculine, fiind la momentul respectiv, atât cele mai accesibile, cât și cele mai mediatizate. Dar, cum am spus și la întrebarea precedentă, în formarea mea ca om, lucru care are un rol esențial în cine sunt ca fotojurnalist, au contribuit mult părinții.

Țin minte că am primit la un moment dat un email de la o persoană necunoscută care mi-a mulțumit pentru că, prin pozele mele, i-am retrezit dragostea pentru fotografie. M-a emoționat profund. Ar fi ipocrit să spun că nu mă bucur de fiecare dată când fotografiile mele sunt alese de vreo publicație de renume sau când câștigă vreun premiu, dar cred că „realizările” de genul celei cu emailul primit mă împlinesc cel mai tare.

Impasuri au fost și, cel mai probabil, vor mai fi multe. Cele mai apăsătoare mi se par momentele când nu știu ce nou proiect pe termen lung să încep. Ce ar fi relevant, cărei teme aș vrea să mă dedic, ce m-ar ține curioasă și motivată o perioadă lungă de timp. Și cred că răbdarea este esențială, atât atunci când fotografiezi, cât și în acest proces de depășire a unor momente mai puțin inspirate.

Nu cred, sincer, că am ce căuta într-o carte de istorie a femeilor care au adus schimbare în România. Poate doar în volumul 1000, după ce s-a scris despre toate femeile care merită să fie acolo.

Ioana a făcut din fotografie o profesie abia la 10 ani după ce a descoperit acest domeniu. A rămas multă vreme în zona de pasiune și a făcut acest pas, unul dificil, când și-a dat seama că nu avea destul timp pentru a se dedica fotografiei.

"Când au început să nu-mi mai ajungă zilele de concediu pentru tot ce-mi doream să fac în fotografie", spune Ioana despre momentul când a conștientizat că nu mai e doar o pasiune în paralel cu jobul.

"Realizasem de ceva timp că fotojurnalismul este ceea ce-mi doresc să fac, dar între momentul acela și cel în care-ți faci curajul să-ți dai demisia, să renunți la un anumit standard de viață pe care mi-l permitea salariul și să începi efectiv să trăiești din fotojurnalism a fost o cale lungă, plină de incertitudini și frustrări", își amintește Ioana Moldovan.,

Spune că se intrista când nu ajungea să acopere ceva în fotografie de teamă că până la finalul anului va apărea ceva mai interesant și nu va mai avea zile de concediu. Un echilibru precar.

S-ar putea spune că istoria Ioanei Moldovan poate fi scrisă înainte și după fotografie.

Cum era ea înainte de a descoperi acest domeniu? "Eram un om care nu prea ieșea din bula lui, deși la vremea respectivă nu se folosea termenul. Iar la ce ar fi fost dacă… nici nu vreau să mă gândesc. Sunt fericită cu alegerea făcută", spune ea.

A luat calea fotografiei, dar fără să fie angajată la o redacție, fără să aibă constrângerile pe care le-ar fi avut anterior la un job care nu implica domeniul foto. A devenit freelancer. Jurnaliști care își construiesc singuri proiectele, care-și găsesc sursele de finanțare, care colaborează cu diferite publicații locale sau internaționale. Asta deschide drumul spre întrebări de tipul "Ce urmează?". "E probabil întrebarea pe care mi-o pun și în viața personală și profesională, nu e doar întrebarea unui freelancer".

"La pachet cu freelancing-ul vine o doză mai mare de nesiguranță, în special financiară, dar și o doză mai mare de libertate, atât în cum gestionezi timpul, cât și cum îți alegi subiectele. Grija financiară poate deveni uneori apăsătoare, dar cred că și mai greu de dus este grija de a rămâne relevant în ceea ce faci", explică Ioana Moldovan.

E greu să așezi într-un singur material proiectele Ioanei Moldovan. A fost pe frontul din Ucraina în 2015 pentru a vedea cum e viața într-un război care, pe vremea aceea, părea că a fost uitate de lume. A riscat în mijlocul protestelor - în Istanbul, Pristina (Kosovo) sau Kyiv. Sau a urmărit subiecte ale vieții de zi cu zi, ale oamenilor care de multe ori sunt uitați, fie că vorbim de bătrânii din România, a doctorilor de la țară sau a Etiopiei la 30 de ani după foametea care a lovit țara.

Ca fotojurnalism Ioana trăiește de multe ori în comunitățile pe care le documentează timp de săptămâni sau luni. E o poziție dificilă de multe ori.

"E dificil și trist când constați că anumite realități nu se schimbă sau o fac într-un ritm mult prea lent. Că indiferent cât de mult se vorbește despre o problemă sau o nedreptate, ea tot nu își găsește rezolvarea. Am plecat la drum în fotojurnalism cu naivitatea de a face lumea mai bună cu pozele mele", spune Ioana.

În timp a înțeles că această încercare de a aduce o schimbare pozitivă trebuie să fie un efort colectiv, al tuturor jurnaliștilor, iar ea e o rotiță într-un mecanism uriaș. Iar unele lucruri trebuie repetate de mii de ori.

Una dintre întrebările care nu-i plac e cea care o provoacă să aleagă între proiecte. Sau momente. "Fiecare proiect căruia i-ai dedicat mult timp, care ți-a stârnit curiozitatea, care ți-a adus în viață oameni și locuri noi, te marchează într-un fel sau altul, își lasă amprenta. Momente emoționante trăiești în toate. Regretul că se termină, că ai atins momentul în care te-ai plafonat sau ajungi să te repeți dacă mai continui, e prezent de fiecare dată", spune ea.

Dar dincolo de asta, e recunoscătoare fotografiei documentare pentru că e omul de astăzi.

"Fotografia m-a învățat să aștept, să văd, să ascult, să fiu mai tolerantă, mai atentă la ce se întâmplă în afara propriei bule, mai ancorată în realitate. Iar fiecare poveste pe care am documentat-o mi-a fost, într-un fel sau altul, o lecție de viață. Iar pentru asta le mulțumesc și tuturor celor care m-au primit în viața lor și mi-au acordat încrederea de a le spune povestea mai departe. E unul dintre cele mai de neprețuit daruri pe care un fotojurnalist le poate primi".

Ioana Moldovan crede că echilibrul e element esențial în toate. În viața profesională și personală.

“Dar, în cazul meu, pot spune că ajută foarte mult faptul că partenerul știe ce e aia muncă de teren și înțelege importanța acesteia. Nu ajută însă nimic când trebuie să le spui părinților că mergi într-un loc oarecum periculos. Poate doar să le spui că ai fost după ce te-ai întors cu bine”, spune ea.

Dar starea de spirit i se schimbă atunci când lucrează la un subiect care o pasionează. Spune că acest lucru se simte și în viața personală. Pentru că jurnaliștii sunt mereu în căutare de noi subiecte și îi e greu atunci când caută următorul subiect pe care să se concentreze.

În același timp, fotojurnalismul e un domeniu poate greu înțeles în România, dar apreciat în străinătate. Un domeniu care luptă cu drepturile de autor și cu ideea că fotografiile "sunt" și doar atât.

"Cred că nu se înțelege că fotojurnalismul nu este gratuit, că fotografiile au un autor și că fotojurnaliștii nu mănâncă vizibilitate pe pâine. Dacă vrei fotojurnalism de calitate, acesta costă. Lucrurile s-au schimbat destul de mult în bine în aceste privințe în ultimii ani, dar atâta vreme cât există încă scăpări, e ceva ce trebuie reamintit", menționează Ioana Moldovan.

Nu știe care va fi următorul ei proiect și spune că poate petrece mult timp fără aparatul foto. E doar o unealtă. Poate face imagini și cu telefonul mobil. "Important e să surprinzi momentul, nu cu ce o faci. Ce ajunge să mă macine este când trece mai mult timp și, din varii motive, nu lucrez la un proiect personal. Când nu găsesc ideea aia de poveste în care să mă simt că m-aș putea pierde cu lunile sau cu anii, care să mă țină curioasă și motivată mult timp, la care trezitul în zorii zilei să nu fie o corvoadă, care să mă ungă pe suflet. Fără asta nu pot trăi prea mult, iar când se întâmplă, trec prin momente dificile", explică ea.

Iar la final, spune că aproape orice moment a avut o scenă pe care a vrut să o imortalieze, dar dacă s-ar întoarce în timp, i-ar plăcea să fi putut să poată documenta Revoluția din 1989 și protestele din anii ‘90.