Dan Drăghici, CEO Drăghici Dental: ”Profesorul ar trebui să fie un mentor, nu un corp uman care «livrează» cunoaștere după dictare”

Lucrurile sunt într-o schimbare uluitoare, trăim o nouă revoluție tehnologică și are loc, aproape pe nesimțite, o reașezare imprevizibilă în țesutul social. Din păcate, nu doar guvernele, ci și școala ține foarte greu pasul cu dinamica aceasta și, cel puțin pe moment, prea multe motive de optimism nu par să existe.

Am spus „nu par“, nu am nici o certitudine! În același timp, la fel ca în cazul oricărei generații, salvările sunt de cele mai multe ori individuale, iar nu colective, și fiecare absolvent de liceu și chiar de facultate poate avea o traiectorie strălucită care să surprindă mult profesorii săi. Nu de puține ori, cei mai inadaptați elevi sau unii cu note mediocre în anii de școală au produs cele mai mari surprize mai apoi.

O comparație cu „vremea noastră“ va fi tot timpul subiectivă și nu îmi doresc încă să vorbesc despre „tinerii din ziua de azi“ cu superioritatea pe care am detestat-o la generațiile mai în vârstă. Pot vorbi însă despre câteva lucruri care pe mine unul m-au influențat în mod hotărâtor pentru ceea ce sunt astăzi.

Nu programele școlare, manualele sau „curricula“ ni le amintim peste ani, ci, în primul rând, oamenii: acei profesori cu har pe care mulți dintre noi am avut privilegiul să îi întâlnim în gimnaziu sau în liceu și cu ale căror sfaturi rămânem mai apoi toată viața. E valabil și azi și va fi valabil tot timpul: în lipsa profesorilor dedicați, care să predea cu multă pasiune și să își iubească meseria, școala este golită de conținut.  

Marele meu vis din adolescență a fost să urmez cursurile militare de marină, iar mai apoi să fac o carieră frumoasă în Forțele Navale Române. Cu doar două săptămâni înainte de proba sportivă am suferit însă un accident la piciorul stâng și a trebuit pus în ghips pentru 45 de zile. A căzut cerul pe mine, pierdusem orice șansă de a mai da examenul de admitere, iar a aștepta următorul an ieșea din orice discuție! Deoarece știam bine matematica, am fost îndrumat spre Colegiul Administrativ din Iași, care avea și clase de contabilitate. Mama mea își dorea foarte mult să devin contabil!

Profesorul meu de matematică de la Școala „Titu Maiorescu“ din Iași, domnul Mihalache, și-a asumat în mod neoficial în anii noștri de gimnaziu rolul de tutore, iar de dragul lui ajunseserăm să facem câte 8-10 ore de matematică pe săptămână din pură plăcere! Mai mult decât atât, și-a asumat responsabilitatea de ne „ține în frâu“, chiar în fața inspectorilor școlari care veniseră în control, după obiceiul vremurilor, și voiau să ne mute înapoi la școlile de cartier de unde venisem în urma unui examen.

Întâmplarea este una cât se poate de amuzantă: alături de un alt coleg, capul răutăților, obișnuiam să compunem versuri de hip-hop pe foi care, ulterior, ajungeau „azvârlite“ pe geamul clasei. Cu ocazia unei vizite inopinate, aceste creații au devenit lectură pentru domnii de la Inspectorat și, de bună seamă, n-au fost foarte... apreciate, de aici și dorința acestora de a ne oferi o lecție usturătoare! Noroc cu domnul profesor Mihalache, a reușit să ne scoată din „ghearele“ inspectorilor, lucru deloc ușor în acele vremuri!

Altfel, deși nu am urmat o carieră în finanțe sau contabilitate mai târziu, gândirea statistică și a numerelor m-au ajutat mult în corporație și în antreprenoriat. Școala este cea care m-a disciplinat, până la urmă, din punctul de vedere al programului și mi-a deschis apetitul spre a citi cărți de orice fel!

Nu există școală bună și școală rea, există doar profesori care te marchează și care îți deschid mintea și te ajută să devii ceea ce îți dorești tu cu adevărat. Nu aleg ei pentru tine, doar te îndrumă și fără să îți dai seama. Ne referim prea adesea nu atât la școlile românești, cât la „sistem“ – ca fiind vinovatul de serviciu. În lipsa oamenilor care îl compun, cu bunele și relele lor, nu există „sistem“. Cu toții suntem supuși greșelii, iar profesorii și conducătorii de școli nu sunt nici ei scutiți de slăbiciuni. Important este ce învățăm din erori și cum le îndreptăm sau cum ne îndreptăm mai apoi.

Îmi vine foarte greu să spun, cu mâna pe inimă, că școala românească a regresat sau că suntem, de-a dreptul, în fața unui dezastru, așa cum sunt mulți înclinați să profețească.  Ca antreprenori, judecăm școala prin prisma absolvenților care ajung să lucreze în firmele noastre. Cum noi nu am fost perfecți, nici ei nu sunt. Ceea ce e mai ușor de observat: diferențele dintre serii sunt tot mai importante nu din patru în patru ani, cum era cazul generațiilor noastre, ci parcă de la an la an. Iar învățământul românesc nu are o asemenea capacitate de adaptare ca să le „vină mănușă“, inerția în „sistem“ e o realitate care nu poate fi negată.

Ca cetățean, dar și ca antreprenor și, mai ales, părinte, mi-aș dori să văd mai multe investiții guvernamentale în infrastructura școlară, dar făcute cu cap (nu capul primarului de comună sau oraș, se înțelege), o selecție mai dură a cadrelor didactice (iar aici intervine eterna problemă a salarizării: prea mulți ani la rândul cei mai slabi absolvenți ai facultăților au mers la catedră doar pentru că nu au fost acceptați în mediul privat în lipsa competențelor reale). Totodată, relația dintre elev și profesor trebuie să devină una mult mai apropiată, bazată pe un profund respect reciproc și nu pe formalisme. Imaginea elevului care scrie după dictarea profesorului trebuie ștearsă din realitatea de azi și din conștiința tuturor cadrelor didactice!

Cu cât un profesor va fi mai mult mentor decât un corp care „livrează“ cunoaștere după dictare, cu atât școala românească se va fi apropiat mai mult de idealul din mintea mea!