Radu Vasile, informatician nevăzător: ”Pentru mine, școala a însemnat trecerea de la întuneric la lumină”

Totuși, Radu s-a ambiționat și a reușit să intre la Facultatea de Matematică și Informatică din cadrul Universității Ovidius din Constanța. Aceasta este opinia sa referitor la sistemul de învățământ din țara noastră și experiența sa în școala românească, scrisă chiar de el.

---

Pentru mine, școala a însemnat trecerea de la întuneric la lumină. M-am născut aproape orb și asta a făcut ca la o vârstă destul de fragedă să fiu nevoit să plec de acasă, de lângă familie pentru a face o școală.

Decizia nu a fost a mea, ci a părinților mei, asta pentru ca eu, copil fiind, nu înțelegeam atunci cât de important e viitorul și cum funcționează asigurarea unui viitor. Mi s-a explicat de ce trebuie să urmez o școală la Buzău, unul din locurile din țară unde se afla o școală de nbevăzători, și cum voi merge la București să fac liceul. Din fericire nu a mai fost nevoie să plec la București, deoarece s-a înființat la Buzău un liceu pentru nevăzători. Am rămas astfel la Buzău să îmi termin studiile școlare.

Acesta a fost și momentul în care am învățat că în viață nu faci doar ce îți place, că uneori e bine să accepți o stare mai puțin plăcută pe moment, pentru un lucru mult mai bun care urmează să se întâmple în viitor.

Aveam să aflu mai târziu că, de fapt, sentimentul de plăcere are legătură foarte mare cu capacitatea de a înțelege ce se întâmplă și de ce.

Totodată, acesta a fost un moment cheie care avea să contribuie la dezvoltarea mea ulterioară deoarece plecam de acasă, printre străini, și asta avea să îmi dezvolte o independență și o capacitate de a rezolva probleme imensă.

Cum mai glumesc eu uneori, în timp ce alții abia își începeau viața la 22 de ani, eventual, când scăpau de sub tutela părinților, până atunci având părinții alături să îi ghideze la fiecare pas, eu am început viața de la 7 ani, fiind nevoit să fac față evenimentelor singur și să îmi iau propriile decizii.

Citiți continuarea pe pagina următoare

Poveștile mamei

Ai mei m-au pregatit de mic în direcția realizării de performanțe academice.

Ei erau conștienți că am plecat la drum cu un handicap din cauza dizabilității, mai ales în cadrul unei societăți atât de închise ca aceea din România, așa că au încercat să mă împingă să compensez prin alte laturi, acest handicap.

Mama mi-a citit mult, extrem de mult, povești, basme, romane. Unele din ele le-am înregistrat pe casete și le ascultam când eram singur, sau când eram departe de ai mei.

Astfel, mai tot timpul, am avut vocea mamei cu mine citindu-mi tot felul de lucruri. Această determinare de a-mi citi extrem de mult, avea să îmi prindă foarte bine, mai ales în contextul dizabilității.

Practic, parcurgând atâta material, mi s-au format foarte multe reprezentări, inclusiv vizuale, reprezentări pe care nu aveam cum să mi le formez altfel.

Mai mult, lectura mi-a expus foarte multe scenarii posibile de viață, scenarii din care eu aveam să îmi extrag mai târziu soluțiile pentru a gestiona diversele ipostaze în care ajungeam.

Curiozitate nativă

Văzând că ai mei sunt extrem de fericiți când eu am rezultate notabile în direcția culturii generale și a inteligenței, am încercat să îi fac fericiți. Așa că învățam tot felul de lucruri, încă de mic, fie că erau chestiuni de cunoștințe generale, fie că erau poezii și încercam să mă fac remarcat în mod plăcut în diverse întâlniri cu alți oameni. Asta mi-a creat încă de mic un sentiment al valorii personale și o imagine despre mine ca aș fi un om extrem de inteligent, curajos și sigur pe sine.

Un al doilea aspect interesant a fost faptul că aveam o curiozitate nativă ceva de vis. Lumea spunea că sunt obraznic, pentru că fărâmam absolut totul. Eu eram însă mânat de dorința de a vedea ce se întâmplă dacă.

Totodată eram fascinat de tot ce se întâmpla în jurul meu și încercam să înțeleg de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă. Prezint aceste lucruri, pentru că ele au constituit baza pentru atitudinea mea de mai târziu față de școală.

Astfel, la momentul începerii școlii, la 7 ani, eram deja o persoană destul de conștientă de valoarea proprie, practic credeam că sunt bun, al dracu de bun, și nu poate nimeni să îmi stea în cale.

Am intrat astfel în școală fără frică și făra mă interesa foarte mult de comportamentele celorlalți față de mine.

Aveam un scop, voiam să îmi fac părinții fericiți și voiam să învăț cât mai multe lucruri. Raportam tot timpul materiile de la școală la mine și la utilitatea lor pentru mine. Unele păreau să aibă o utilitate mai mare, altele păreau să fie absolut inutile.

Tot timpul căutam utilitatea lucrurilor pe care le învățam, iar atunci când nu o găseam, îmi propuneam să mai aștept, că sigur se va ivi o ocazie să folosesc acele lucruri.

Relația cu profesorii

Nu mă interesa cum sunt profesorii, cum se comportă, mă lăsa rece acest aspect, pe mine mă interesa să obțin informații de la ei și răspunsuri la întrebări.

Am disociat tot timpul materia de profesor. Pentru mine materia era frumoasă și interesantă indiferent de personalitatea profesorului, pentru că ea, materia, îmi oferea posibilitatea de a afla răspunsuri la întrebările mele.

Profesorii veneau și plecau, curând aveam să aflu că pot fi și schimbați, așa ca am înțeles rapid că importanți acolo nu erau profesorii.

Totodată, îmi aduc aminte că am avut profesori absolut execrabili, dar foarte buni pe materia lor, de la care am avut de învățat foarte multe și care nu m-au făcut să îmi pierd dorința de a învăța, indiferent cum se purtau la oră sau cu mine.

Atitudinea profesorului mă făcea să îmi placă mai mult anumite ore, atunci când atitudinea lui era una pozitivă, agreabilă, jovială, cu umor.

Îmi plăceau mult acei profesori care știau să fie prietenii noștri, dar totuși să reușească să rămână profesori. Însă atitudinile și comportamentele necorespunzătoare ale profesorilor nu m-au afectat.

Îmi aduc aminte că le plăteam cam cu aceeași monedă, sfidându-i, corectându-i la ore și arătând într-un mod respectuos că nu am pic de respect față de ei.

De multe ori, în urma unui astfel de conflict, lucrurile se îmbunătățeau. Am avut profesori cu care am început “Cu armele pe masă”, ca pe parcurs să ajungem să fim prieteni, dar asta doar fiindcă ambele părți erau deschise la dialog.

Ba chiar pot sa zic că atitudinea necorespunzătoare a anumitor profesori m-a învățat rapid că notele nu sunt o reflectare directă a capacităților mele și că nu îmi pot face fericiți părinții doar prin intermediul propriilor mele acțiuni.

Așa că mi-am scos rapid din motivație fericirea părinților, deoarece am constatat că nu ține numai de mine. Degeaba mă străduiam eu să învăț bine, dacă tot ce obțineam de la un profesor sau altul erau note de 7 și 8.  Așa că, curând, aveam să fiu motivat doar de dorința de a învăța și  de a-mi răspunde la întrebări.

De aceea cred că atitudinea profesorului e extrem de importantă în a-l face pe elev să îi placă o materie, dar nu ar trebui să conteze atunci când atitudinea profesorului este una necorespunzătoare.

Atitudinile necorespunzătoare ale profesorilor îi afectează pe elevi din câteva motive. În primul rând pentru că mulți nu au motivația corespunzătoare pentru a merge la școală. Ei sunt acolo doar ca să îi facă pe părinți fericiți și nu văd niciun beneficiu în școală pentru ei, o văd ca pe un chin. Ei nu înțeleg la ce sunt bune toate acele materii, drept urmare, când un profesor se comportă necorespunzător, își găsesc rapid motivul pentru a nu mai învăța la acea materie.

Capacitatea de a atrage elevii spre materiile pe care le predai

Motivația e un factor foarte important, mai important, poate, decât alți factori. Un rol important aici îl au și părinții. Atunci când chiar mă simțeam depășit de o materie, sau de comportamentul unui profesor, interveneau părinții care reușeau să îmi prezinte fața frumoasă a lucrurilor din acel domeniu, astfel încât să continui să îl îndrăgesc.

Îmi amintesc că nu prea mă atrăgeau Istoria și Geografia. Mi se păreau un set inutile de date și locuri care nu îmi serveau la nimic.

În schimb, de fiecare dată când se întâmpla să nu îmi placă istoria, găsea mama o carte frumoasă, cu subiect istoric să mi-o citească și astfel ajungeam să vreau să știu mai multe despre personajele din acea carte.

La fel și cu Geografia, cărțile lui Jules Verne fiind aici cele care mă făceau să vreau să știu mai multe despre Geografie.

Ulterior aveam să descopăr cărți absolut minunate din domeniul istoriei, cum ar fi o carte ce trata statele medievale românești din punct de vedere economic, alte materiale care povesteau de strategii diplomatice aplicate și cauzele anumitor acțiuni, alegeri, realizate de diverși conducători. Chestii mult mai interesante și mai utile, din care un copil poate extrage niște modele de comportament.

Acesta a fost de fapt momentul în care am realizat că nouă, în calitate de copii, nu prea ni se prezintă partea frumoasă a domeniilor pe care le studiem, în cea mai mare parte aici fiind vina profesorilor.

Și ajungem aici la concluzia că nu atitudinea e neapărat importantă, cât capacitatea de a știi să îl atragi pe elev, să îi prezinți utilitatea a ceea ce învață și câteva aplicații practice.

Fascinanta lume a matematicii

Mi-au plăcut orele de matematică în școală, dar nu și matematica. Profesorul era absolut ok, îl iubeam cu toții, era glumeț, preda bine, știa să prezinte totul super frumos, inclusiv în termeni de utilitate, dar cu toate astea matematica rămânea grea.

S-ar putea spune că astăzi am ales să lucrez în matematică, pentru că mi-ar fi plăcut în școală, sau pentru că profesorul ar fi fost unul bun și deosebit. Nimic mai fals.

Pasiunea pentru matematică la mine avea să se dezvolte în Facultatea de Matematică. Inițial, raportul dintre mine și matematică a fost unul de toleranță, din motive tehnice. Eu voiam să fac informatică, și fără matematică asta nu se putea.

Însă, când am ajuns la Facultatea de Matematică, profesorii de la facultate au știut să prezinte lucrurile de așa natură încât am înțeles într-un final fascinanta lume a matematicii.

Am înțeles și faptul că în școală ea este predată absolut aiurea și indiferent ce ar vrea să facă un profesor de matematică, el nu are instrumentele necesare pentru a putea preda matematica în mod corespunzător.

Pot spune deci că mi-au plăcut cam toate materiile la școală și le-am învățat pe aproximativ toate cu drag, chiar dacă, uneori, nu găseam utilitatea acestora. Însă aveam să găsesc ușor, ușor, utilitatea la multe din ele, chiar la vârste înaintate.

Spre exemplu, nu înțelegeam de ce trebuie să învăț toate capitalele din Africa, în clasa a V-a, mai ales că nu mă gândeam la acea dată că voi ajunge vreodată să merg în Africa și să fac ceva cu acele informații și oricum acum, la mulți ani după, multe din capitale s-au schimbat, deoarece unele state s-au rupt în două.

Aveam însă să aflu, acum 2 ani, adică la 33 de ani, la ce erau bune și acele informații, chiar dacă nu le-am utilizat în mod activ și direct la ceva.

Întâlnirea cu calculatorul

Importanța și necesitatea informațiilor din școală, nu stă în a știi, în a memora. E clar că oricât te-ai strădui lucrurile se uită la nivel conștient. Dar e foarte important să fii expus la acele informații și să le fi trecut odată prin filtrul gândirii. Ele se duc undeva în fundal și de acolo te ghidează, chiar dacă tu nu mai știi conștient care sunt capitalele din Africa.

Un moment cheie al dezvoltării mele spre succesul de azi a fost întâlnirea cu calculatorul din anul 1998. Atunci, pentru rezultatele deosebite de la școală, am fost inclus într-un proiect al Fundației Cartea Călătoare condusă de Mircea Bucur. În acel proiect, 4 elevi din școala noastră aveau să fie instruiți în utilizarea computerului cu o voce sintetică.

Eu am avut deosebita onoare și deosebitul noroc să fiu antrenat în utilizarea calculatorului de chiar Mircea Bucur, lucru care m-a ajutat să învăț foarte bine acest domeniu.

Însă în dezvoltarea mea ulterioară ca informatician avea să mai contribuie un factor destul de important. Directorul școlii de la Buzău, domnul Profesor Eana Marin, a decis să aleagă 4 elevi pricepuți la informatică și să le dea laboratorul de informatică pe mână.

Astfel, o echipă de 4 laboranți elevi aveau să se ocupe de laborator, fiecare fiind responsabil cu un anumit domeniu. Mie mi-a picat domeniul educațional, adică, în fiecare după amiază, aveam responsabilitatea de a face ore de informatică cu clasele mai mici, de la a II-a până la a VIII-a.

Acest lucru a făcut să îmi dezvolt foarte mult capacitățile organizatorice, pedagogice, dar și tehnice, în informatică.

Se vede astfel că nu doar participarea la ore este benefică pentru elevi, ci și implicarea lor în activități extrașcolare și responsabilizarea lor acolo.

Profesorul ideal

Profesorul ideal pentru mine în școală era acea persoană care își cunoștea bine domeniul de activitate, știa să îl prezinte în mod fașcinant, atât teoretic, cât și practic.

Totodată, profesorul ideal era o persoană care avea un simț al umorului foarte bine dezvoltat și cu o capacitate de a înțelege copiii și de a fi atent la nevoile lor.

Nu cred că imaginea profesorului ideal se poate modifica în timp.

Ea este aceeași, pentru că indiferent cum se schimbă timpurile, educația se va face la fel, bazat pe aceleași valori: înțelegerea elevilor și a nevoilor acestora, capacitatea de a transmite un mesaj, o informație într-un mod clar și ușor de înțeles, capacitatea de adaptare și capacitatea de a-i fascina pe elevi cu aplicațiile practice și utilitatea domeniului despre care se face vorbire.

Acestea sunt niște valori care sunt în afara timpului și a evoluției. Și peste 100 de ani, profesorul ideal va trebui să răspundă acelorași valori indiferent cum va arăta societatea.

Puterea de adaptare

Nu am avut momente de frustrare în școală, cel puțin nu față de sistem. Mă frustrau momentele în care voiam să știu mai multe și nu reușeam, momentele în care voiam să câștig un concurs și o dădeam în bară.

În rest nu aveam frustrări sau enervări, pentru că în general eram destul de vocal și atunci când apărea o problemă știam să o rezolv mulțumitor și nu prea exista antidot împotriva mea.

În general eu am mers pe principiul că eu sunt singurul responsabil despre ce se întâmplă cu mine și că dacă vreau să fie bine, eu sunt cel care trebuie să acționez. Nu era datoria nimănui să îmi facă o viață mai bună.

Tot timpul îmi puneam întrebări despre cum aș putea să îmi îmbunătățesc situația. Am încercat să mă adaptez și să văd cum pot face față cu brio încercărilor.

Astfel, o lungă perioadă de timp, am stat și am încercat să îmi dezvolt o strategie de abordare a procesului educațional, din poziția de elev. Nu m-am limitat la a încerca să memorez lucruri, pentru că mi-am dat seama rapid că nu funcționează. Indiferent cât de bună era memoria mea, procesul de memorare era greoi, anevoios și cu probleme. Ori de câte ori m-am bazat pe memorat lucruri, chiar dacă am o memorie absolut uluitoare, sigur, sigur uitam câte ceva.

Așa că mi-am dat seama că trebuie să dezvolt modalități de a ușura procesul. Spre exemplu, o strategie nu cine știe ce, dar pe care am utilizat-o, era aceea de a nu mai învăța seara, ci doar de a citi lecția o dată, sau de 2 ori înaintea orei.

Mă bazam pe faptul că oricum ascultările se fac în primele 20 de minute, deci de la momentul lecturii, aveam 20 de minute în care puteam fi ascultat. Mă bazam că 20 de minute reușesc să țin minte niște lucruri astfel încât să le pot spune. Desigur, aceasta strategie era bună atunci când altă șansă nu era decât memorarea.

În rest, am învățat să îmi construiesc răspunsurile, nu să le memorez. În loc să rețin o formulă, am învățat să știu pașii prin care pot să ajung la formulă. Și dacă mă întreba cineva o formulă și nu o mai știam, o reconstruiam rapid în minte și o spuneam.

Procedeul cu învățatul înainte de ore, în pauză, m-a făcut să înțeleg că multă lume greșește în procesul de memorare a unei lecții. Toți merg pe principiul că cu cât repeți de mai multe ori o lecție cu atât mai bine o știi.

Eu am constatat, că repetatul în plus nu ajută la nimic, ba chiar strică deoarece te obosește și îți mănâncă din timpul pe care ai putea să îl folosești cu alte lucruri.

Constatarea mea era ca cele 2 repetări erau absolut suficiente și culmea e că îmi aduc aminte multe lucruri din școală, chiar și acum la 16 – 20 ani de când am trecut prin școală.

Important nu era să exersezi memorarea, ci important era să iți exersezi capacitatea de a-ți aduce aminte. De aceea, am început destul de devreme, atunci când învățam, să îmi fac un set de întrebări și să mi le pun, imediat ce terminam de citit.

Problema elevilor cărora școala li se pare extrem de grea e aceea că ei nu au o strategie prin care să abordeze lucrurile si fac ceea ce noi numim în informatică “Brute force”.

De aceea, unii dintre ei ies din școală, se duc la facultate și se pierd, pentru că la facultate e absolut necesară o strategie bună de învățare, altfel te pierzi.

La facultate nu îți mai dicteaza nimeni ce să scrii, nu îți mai spune nimeni ce trebuie să știi, ești singurul responsabil de ce înveți de unde și cât. Toată treaba e că la examen e important să treci, eventual cu o notă bună.

Prin strategie bună înțeleg acele strategii care nu includ comportamente necorespunzătoare cum ar fi copiatul, chiulul, sau altele. Acestea sunt strategii care par bune pe termen scurt, dar cu efecte devastatoare pe termen lung.

Chiar dacă pare ca anumite informații sunt inutile, ele sunt extrem de importante, iar ocolirea lor, pe principiul că nu îți vor trebui vreodată, e o mare greșeală.

Problemele sistemului de învățământ românesc

Sistemul de învățământ românesc are mai multe probleme, iar ele s-au agravat pe parcursul anilor. O primă problemă este motivarea sau motivația elevilor.

De la un moment dat, în timpul regimului comunist, sistemul de învățământ a început să se bazeze din ce în ce mai mult pe frică ca și factor principal motivator. Învățai de frica părinților, de frica profesorilor, de rușine și mai ales de frica pedepselor care, uneori, erau absolut îngrozitoare (vezi bătăi, coji de nucă și alte povești).

În încercarea de a moderniza sistemul de învățământ, frica și rușinea au fost scoase în afara legii. Problema e că nu s-a pus nimic în loc. Dacă elevii nu mai învață de frică, sau de rușine, atunci de ce mai învață? Dacă profesorul nu te mai poate bate, nu te mai poate pedepsi, de ce l-ai mai asculta, sau respecta?

După părerea mea, sistemul actual de învățământ nu reușește să răspundă la aceste întrebări în mod corespunzător. S-a scos factorul principal motivator și nu s-a pus încă nimic în loc.

Iar asta se vede în modul în care generațiile actuale se raportează la școală și la profesor, ajungând să avem cazuri în care elevii au bătut profesorii.

Tot de frică și de rușine, unii dintre părinți îi respectau pe profesori. Unii dintre părinți au propriile lor frustrări legate de școală, dar pentru că le era frică de oprobiul public și pentru că era rușine să te opui școlii și profesorilor, mulți își îndemnau copiii să fie ascultători și să respecte profesorii.

Odată cu eliminarea fricii și rușinii, nici părinții nu mai au respectul cuvenit față de profesori, aceștia fiind ei înșiși primii care se ceartă cu profesorul sau care sabotează acțiunile școlare, devenind astfel aliați ai copiilor în comportamentele lor necorspunzătoare față de școală.

Mai mult, am ajuns la momentul în care școala în sine este atacată, spunându-se că este inutilă ca instituție și propunându-se tot felul de metode alternative abracadabrante de educație, fără vreun efect practic dovedit științific.

Soluția este găsirea modului în care elevii să fie motivați să învețe și cred că asta se poate obține atunci când li se va arăta elevilor că pot găsi răspunsuri la foarte multe întrebări pe care ei le au dacă studiază acele materii.

Pentru asta însă și materiile, prezentarea acestora, trebuie făcută de așa natură încât să ofere valoare elevului, să îi arate ce lucruri bune poate extrage el de acolo.

Traumele școlii

O a doua problemă importantă este că toată lumea își dă cu părerea despre ce probleme are sistemul de învățământ și propune soluții miraculoase, fără ca nimeni să fi făcut măcar vreo analiză tehnică dacă așa stau lucrurile.

Se spune că sunt prea multe materii, că sunt prea multe teme, că se predau lucruri inutile pe care nu se știe dacă le vei folosi vreodată, că nu se predau alte lucruri care, în viziunea openienților, ar fi mai utile.

Alții spun că nu se dau destui bani. Dacă îl asculți pe fiecare, fiecare are câte o idee proprie despre ce merge prost în învățământ și cum ar trebui să meargă mai bine.

Din păcate, multe din aceste idei sunt propriile frustrări ale celor care emit astfel de opinii și multe nu au legătură cu realitatea. Spre exemplu, faptul că persoana X nu a reușit să gestioneze foarte bine relația sa cu școala, asta nu înseamnă că e rău că sunt atâtea materii. Faptul că un profesor încarcă elevii excesiv cu teme, în mod inutil, asta nu înseamnă că temele nu sunt bune.

Suntem într-un punct în care se vorbește mult prea mult emoțional, bazat pe propriile traume și mai puțin rațional, bazat pe analize și evaluări. De altfel și modificările la sistemul de învățământ, s-au făcut în acest mod, fiecare a venit și a făcut ce a crezut el de cuviință. Uneori s-a nimerit să fie bine, alteori nu, cum a dat Domnul.

Materii care să dezvolte abilități de viață

M-am gândit adesea la ce aș scoate din materii și nu găsesc vreuna la care s-ar putea renunța. Însă e nevoie clar de unele noi, nu atât de serioase ca și statut, încât să implice chinul de la materiile principale, dar foarte importante mai ales pentru nevoile imediate ale elevilor.

Materiile de la școală sunt bune toate. Desigur, se poate umbla la modul de predare, la modul de prezentare, la lucrurile pe care se pune accent, dar materiile în sine sunt foarte bune. Doar că ele nu răspund neaparat unor nevoi imediate ale elevilor, lucru care face ca aceștia să le perceapă ca fiind inutile.

Așa că aș introduce o materie denumită abilități de viață, care să le povestească copiilor, elevilor, mai multe despre cum funcționează viața, cum funcționează ei ca oameni, ce e cu emoțiile, de unde apar ele, cum putem să le controlăm, astfel încât să nu mai avem copii care ies din școală cu diverse frici, induse uneori poate chiar de școală, copii fără capacitatea de a vorbi în public relaxat etc.

Știu că s-a încercat introducerea acestei materii, dar nu am văzut încă un demers susținut unitar la nivel național.

O alta materie pe care aș introduce-o, ar fi educația antreprenorială. Ea există prin unele școli, dar se face într-un singur an. Educația asta antreprenorială ar trebui să fie o activitate care să îl însoțească pe elev pe tot parcursul școlii, astfel încât acesta să capete un mod de gândire antreprenorial.

Acest lucru ar fi benefic și pentru viața lui personală, învățând poate cum să își ia credite și cum să nu ajungă în situații limită, ori cum să nu își cumpere toate lucrurile, doar fiindcă sunt cool, dar l-ar putea ajuta și în cazul, foarte probabil de altfel în societatea noastră, în care nu își găsește un loc de muncă, prin posibilitatea deschiderii unei afaceri proprii.

O altă materie pe care aș introduce-o ar fi gândirea critică, tot așa, în mai mulți ani, astfel încât aceasta, gândirea critică să devină o a doua natură.

Se pare că orele de logică nu sunt de ajuns, iar lumea, în urma lor, memorează mai de grabă chestiuni despre logică, decât să își dezvolte o gândire logică.

“Ține-o tot așa frate, ești foarte tare”

În ceea ce privește schimbările pe care le-aș aduce, nu mă pot exprima fără o analiză atentă, tehnică asupra a stării actuale.

Nu aș vrea să pic în aceeași capcană cu toți ceilalți care își exprimă opinia bazat doar pe propriile lor frustrări, mai mult sau mai puțin fundamentate.

Aș face un lucru interesant însă, aș face un curs pentru părinți, înainte de a-și da copilul la școală, în care să îi învăț comportamentul firesc al unui părinte în raport cu școala. Se pare că este nevoie de așa ceva.

Spun asta, pentru că am lucrat foarte mult cu tineri elevi și studenți, de diverse vârste și am observat foarte multe comportamente ciudate de la părinți, vizavi de școală.

Sunt multe lucruri de îmbunătățit, multe se văd cu ochiul liber, dar până nu se va avea o imagine de ansamblu a lucrurilor, orice modificare care poate părea bună s-ar putea să se transforme într-una extrem de proastă, deoarece e posibil să se dovedească că nu se potrivește cu restul sistemului.

Mi-a plăcut însă la școală și îmi place să lucrez cu tineri. Dacă aș avea teoretic ocazia să mă întâlnesc cu mine din trecut și să îmi spun ceva, aș spune doar atât: “Ține-o tot așa frate, ești foarte tare”.

----

A consemnat Andra Imbrea, wall-street.ro.