Review Life is Strange: Double Exposure

Life is Strange este o franciză de jocuri narative de acțiune și mister cu elemente supranaturale. Cu toate că patru jocuri au fost publicate, Life is Strange: Double Exposure, creat de Deck Nine Games și publicat de Square Enix, este prima oară când ne reîntâlnim cu protagonista originală, Maxine Caulfield, de la lansarea primului joc în 2015. 

După revizitarea celorlalte jocuri (și realizarea controversată că Life is Strange 2 este preferatul meu), recunosc că am avut sentimente mixte și îndoieli cu privire la decizia de a ne întoarce la Max, îndoieli care au fost validate după prima jumătate promițătoare a jocului. 

Noua Max Caulfield, profesoară suplinitoare la universitatea Caledon, dă de un nou mister când o găsește pe prietena sa, Safi, fără suflare în zăpadă. Asta o face să-și folosească puterile pentru prima dată în mulți ani pentru a încerca să oprească tragedia. În loc să dea timpul înapoi, ca în jocul original, de data asta puterile ei se manifestă prin călătoria într-o lume paralelă, unde Safi trăiește, pentru moment. Scopul principal devine să aflăm cine a făcut o astfel de crimă în lumea noastră și dacă o putem preveni în cealaltă.

La nivel vizual, jocul arată foarte bine, de la graficile bune și culorile vibrante la peisajele înzăpezite și la expresivitatea personajelor. 

Max, cu toate că am fost sceptică la început și m-am temut că o să fie un personaj nou în hainele ei, arată bine și continuă să se comporte ca protagonista împiedicată și introvertită cu care am fost obișnuiți. Noile ei puteri creează niște puzzle-uri nu foarte complicate, dar interesante din punct de vedere vizual și mecanic, iar călătoriile dintr-o dimensiune în alta m-au făcut curioasă să analizez noile opțiuni de dialog și să văd ce e diferit.

Cam asta oferă primele trei din cele cinci episoade: sentimentul aproape autentic de Life is Strange, care nu e perfect dar e familiar. Dialogul interior este amuzant, ușor cringe uneori (în contextul jocului, asta e jumătate din farmecul original), și e un joc care nu se sfiește să spună un mister mic, dar complex.

Primul lucru care mi-a atras atenția cum am început să joc a fost felul în care deciziile au fost create și felul în care ne obligă să alegem în neștire de cauză. Spre exemplu, Max și Safi sunt la o masă și discută despre chelnerița care le-a servit și care a flirtat cu Max în cam două-trei fraze. 

Avem două alegeri: fie ai sentimente pentru ea, fie nu e genul tău, chiar dacă noi ca jucători nu știm acest personaj, ce gândește, ce crede sau cum a ajuns să se cunoască cu protagonista. O problemă și o alegere mică inițial, dar care se repetă și devine relevantă mai târziu.

O altă problemă, care devine din ce în ce mai mare spre finalul jocului, este inconsistența narațiunii. Avem side content care ne este introdus treptat, precum misteriosul și ezotericul club Abraxas, care este similar cu clubul Vortex al primului joc, sau intriga produsă de detectivul Vince Alderman care o suspectează pe Max pentru evenimentele din Arcadia Bay și recenta crimă a lui Safi. Intrigant, nu?

Too bad. Până la finalul jocului, nu aflăm ce se întâmplă în club cu adevărat, iar detectivul Alderman dispare subit. 

Dispariția lui se întâmplă când acesta își atinge silueta din cealaltă lume (călătoriile lui Max par să altereze și suprapună lumile), reacție care produce un soi de gaură neagră care îl absoarbe. Evenimentul aduce la lumină una dintre cele mai mari probleme: lipsa de impact a deciziilor. Indiferent de ce alegeri faci în încercarea de a-l salva, rezultatul e același. 

O altă mare controversă în comunitate a fost lipsa lui Chloe, una din cele mai importante motive și personaje ale primului joc: marea decizie de la finalul primului Life is Strange se învârte în jurul ei, iar tu ca jucător ești pus să alegi între prietena ta cea mai bună cu care ai petrecut întregul joc, sau salvarea orașului Arcadia Bay. 

În Double Exposure, ai posibilitatea să continui povestea inițială și, când ești întrebat de Safi, poți să îți confirmi alegerea: dacă ai ales să salvezi Arcadia Bay, Chloe e moartă, iar povestea continuă ceva mai organic față de cealaltă alegere. 

Dacă ai ales să o salvezi, ei bine, răspunsul lui Max este că v-ați despărțit. Se simte ca un truc ieftin pentru a elimina un personaj atât de important pentru povestea și trecutul protagonistei în favoarea unui nou sidekick temporar, care are parte, în primă fază, de aceeași soartă ca Chloe.

O altă tematică a francizei, pe care Double Exposure pare să o fi uitat, este greutatea consecințelor pe care alegerile și puterile tale le pot avea asupra lumii din jurul tău. 

În primul Life is Strange, consecința de a o ține pe Chloe în viață este distrugerea unui întreg oraș. În Life is Strange 2, deciziile lui Sean influențează felul în care Daniel își folosește puterile și ce fel de persoană ajunge la maturitate, iar in True Colors (despre care am scris pe larg, aici), chiar dacă la scară mică, Alex învață să-și controleze puterile și ce se poate întâmpla când ai control asupra emoțiilor oamenilor din jurul tău. 

În Double Exposure, tema asta pare… uitată. Personajele cu puteri (pentru că brusc, toată lumea pare să aibă așa ceva) nu par să fie interesate de consecințe, motive bine definite pentru acțiunile lor sau simpatie pentru daunele pe care le creează. 

După toate astea, Double Exposure m-a lăsat cu un gust amar. Am deschis jocul fără multe așteptări, am văzut potențialul, m-am bucurat de muzică și dialog și am crezut pentru o bună bucată de timp că am plecat pe picior stâng cu acest joc. Nu știu de ce anumite decizii au fost făcute pentru ultimele două episoade, dar au distrus magia și lucrurile foarte bune de la început. 

Finalul ne-a lăsat în ceață și încă avem multe întrebări fără răspunsuri, ceea ce poate însemna un alt joc care să ne lumineze și, poate, să repare inconsistențele. 

Până atunci, dacă vrei să încerci jocul pentru tine și să judeci deciziile mele din acest articol, îl găsești disponibil pe XBOX, PS5 și pe Steam la 50 de euro.