Școala a devenit o opțiune? Eu am ales!

Și, inevitabil, fie că ești direct implicat sau doar simplu spectator, nostalgia revine. “Pe vremea mea…” așa încep multe din discuțiile referitoare la ce a fost și ce a devenit școala în România.

Personal, mă număr printre cei care susțin că școala, ca instituție, a decăzut foarte mult în ultimii ani, iar rezultatele le vedem, din păcate, în fiecare zi, la vârful celor mai importante instituții ale statului.

Poate și pentru că am avut o relație de excepție cu gramatica în școală (știu, pare o ciudățenie, la dublu - gramatică și geometria au fost materiile la care pot spune că am excelat în școală), sufăr la propriu când asist la maltratarea limbii române, la televizor și nu numai.

Și constat că am ajuns să ne mulțumim cu atât de puțin… suntem în delir când un ministru sau un alt oficial al statului reușește să ducă la capăt o frază fără un dezacord.

Ține asta de școală? Cu siguranță! Ține asta doar de școală? Cu siguranță nu!

Însă, când este să caut vinovați, nu știu exact de unde să încep (de la profesori, de la părinți, de la autorități…) și nici de când. Totuși, deși nu cred în “teoria conspirației”, am tot mai mult convingerea că singura strategie multianuală care a fost bine implementată în România este aceea a subminării sistemului național de educație. Mai needucați, suntem mai ușor de învrăjbit unii împotriva altora, iar sintagma “Dezbină și stăpânește” pare a fi temelia guvernării țării în ultimii ani. Iar promovarea nonvalorilor și umilirea celor educați au contribuit din plin la alimentarea dezinteresului pentru procesul de învățare, în sine.

Dar, destul cu negativismul! Nici pe vremea mea nu era totul perfect în școli! Și atunci asistăm la favoritisme, și atunci ne simțeam nedreptățiți, și atunci nouă, copiilor, ne plăcea mai mult la joacă decât la școală. Însă respectul față de școală, față de profesori (de la care nu ni se permitea să ne abatem nici acasă, nici în societate) ne tempera “din fașă” răzvrătirile.

Ce s-a întâmplat cu acest respect? Vedem tot mai des cazuri de profesori tratați suburban de elevi, cu autoritatea subminată chiar de părinții celor pe care ar trebui să îi lumineze și umiliți de autorități cu salarii mizerabile și condiții insalubre de muncă.

Desigur, există și cealaltă parte a monedei - profesori depsiți de vremuri, rămași în sistem doar pentru că nu au fost în stare să îl părăsească, incapabili să se impună în fața elevilor, drept pentru care adoptă metode de tipul celor din “evul mediu” sau care pur și simplu aleg să nu se implice, să dea nota de trecere doar pentru a “nu deranja” părinții, pentru a nu strica “reputația școlii” etc.

Paranteză: Am o prietenă cu care am copilărit, ajunsă profesoară de limba română la un liceu în București. După 10 ani de profesorat m-a anunțat că renunță și se angajează SECRETARA. Problema nu era legată de bani, deși la noul job urma să primească un salariu cam de trei ori mai mare, ci de presiunile puse atât de părinți cât și de conducerea școlii să dea note de trecere, indiferent de (sub)performanța elevului. M-am arătat intrigată ca renunță atât de ușor, însă mi-a dat o replică la care am rămas fără argumente: “Nu îmi asum să trec un analfabet clasa și apoi să îl văd în Parlamentul României”.

Discuția e, deja, ea însăși veche de mai bine de 10 ani și nu există zi în care “aleșii” noștri sau cei nimiți în funcții publice înalte să nu îmi amintească de ea...chiar de mai multe ori pe zi. Închid paranteză!

De altfel, eșecul învățământului românesc este clar subliniat în nenumărate studii internaționale. Cel mai grav mi se pare gradul de analfabetism funcțional în rândul tinerilor români - 40%. Ce înseamnă asta? Oameni care știu să citească, dar nu sunt capabili să înțeleagă ce au citit.

Motiv pentru care nu contenesc să spun că orice text citit (chiar dacă vorbim de prospectul de la medicamente, sau instrucțiunile de la un electrocasnic, să nu ajung la chestii “supranaturale” cum ar fi contractul de utilități sau, și mai grav, cel de credit) ajută la ieșirea din această situație rușinoasă în care ne-am afundat în ultimii 30 de ani.

Când vobim de (sub)performanța învățământului românesc, sunt destui cei care vin cu acest argument: dar copiii noștri câștigă tot timpul premii importante la olimpiadele internaționale!!!

Este adevărat și sunt de apreciat înzecit atât ei cât și profesorii lor, dar și părinții care sunțîn din toate punctele de vedere aceste performante, de cele mai multe ori mult mai puternic decât școala (îmi amintesc aici de elevul calificat la DOUĂ olimpiade internaționale în același timp, pentru care autotitățile au refuzat să plătească cheltuielile de deplasare pe motiv că “nu subvenționează excursii”). Din păcate, însă, succesul unui sistem de învățământ nu se măsoară în “vârfuri”, ci când ne raportăm la învățământul de “de masă”. Iar aici rezultatele de la testele naționale sau de la Bacalaureat sunt mai mult decât relevante.

Revin și spun că învățământul nu era perfect nici pe vremea mea. Poate cel mai nedrept mi s-a părut faptul că, în liceu fiind, într-o clasă cu copii peste medie la matematică (câțiva chiar geniali îmi permit să spun, deși recunosc că nu eram printre ei) o colegă foarte talentată la ...MUZICĂ (participă și la concursuri și festivaluri interne și internaționale, deci venea mai rar la școală) era favorizată de profesorii care pe noi ne “chinuiau” teribil, doar pentru că era “vedetă”, iar părinții ei erau profesori în liceu. Atât de departe a mers această poveste încât, la finalul liceului, colega a terminat ȘEFĂ DE PROMOȚIE!!! Însă această poveste m-a făcut să mă decid asupra profesorului prefețat din liceu: cel de istorie care o trată pe colega noastră la fel ca pe noi toți. Totuși, încercă și el să îi facă anumite concesii - îi punea întrebări ajutătoare din istoria muzicii. Însă și acolo colega se dovedea mai bună la practică decât la teorie.

La capitolul “așa da” aș aminti-o și pe diriginta din școala generală, profesoara de matematică. Nici acum, privind în urmă, nu reușesc să înțeleg cum reușea o mână de om să țină “captivi” 40 de copii (cam atâția eram pe vremea aceea într-o clasă) indiferent că vorbea de teorema lui Pitagora sau de următoarea excursie pe care urma să o organizăm cu clasa. Cu o înălțime de puțin peste un metru și jumătate, purta tocuri foarte înalte, însă extrem de elegante - în fiecare zi părea scoasă din cutie, o reală inspirație pentru fetițele aflate la primele vise de “domnișoara”. Scriind această confesiune, constat că modelul ei mi s-a întipărit în minte atât de adânc încât, fără să realizez până acum, am ales pentru fetița mea învățătoarea cea mai apropiată de acest tipar.

Ei îi datorez pasiunea pentru geometrie și atenția la ținută, iar profesoarei de limba română (o femeie extrem de distinsă care, deși ceva mai rece, impunea un respect de necontestat pentru ea și pentru materia predată în egală măsură) intransigență față de dezacorduri. Profesorului de istorie din liceu îi datorez curiozitatea și respectul pentru cei care au pus umărul la evoluția reală a acestei națiuni.

Și mai departe, în facultate, am avut privilegiul să întâlnesc câțiva (din păcate prea puțini) profesori care au reușit să îmi insufle “convingerea” ca învăț din proprie inițiativă. Din păcate, pe unul dintre ei am avut dezamăgirea sa îl văd umilit în Parlamentul României de niște nonvalori care s-au remarcat, în întreaga lor activitate, doar prin impertinență și vot la comandă.

Desigur, toate acestea sunt scrise prin filtrul gândirii de acum, la muuulți ani distanță! Cu siguranță, la momentul respectiv, frustrările au fost mai multe decât îmi pot aminti acum, întrebările de genul “le ce îmi trebuie asta” mai dese, însă eu cred că important este tocmai acest bilanț: cum ești după 17 ani de școală (da, am prins ASE-ul de 5 ani!!!) pe plus sau pe minus?

Evident că am uitat cea mai mare parte din lucrurile învățate în școală și cred că scopul real nici nu este acela de a înmagazina mecanic tot soiul de informații pe care le poți găsi în cărți sau, mai nou, pe Internet. Însă direcția pe care m-a lansat școala este definitorie pentru tot restul vieții. Scara de valori pe care mi-am însușit-o în acea perioadă mă urmărește permanent și nu îmi dă voie să mă abat de la ceea ce eu am stabilit (pe baza educației primite) că este important în viață.

În concluzie, eu cred că școala, bine făcută, te învață în primul rând să fii un om integru. Nu mai este aceasta o “calificare” căutată în societate? Poate că nu! Însă fiecare are dreptul la o opțiune! Eu am ales!