"Școala din viitor ar trebui să construiască oameni asumați"

Mi-am dat seama, zilele acestea, că nu aș fi fost o scriitoare bună. Eu scriu numai atunci când simt, când ceva mă apasă sau mă impresionează. Profesia de om de marketing m-a învățat, de-a lungul timpului, să caut soluții pentru momentele în care creativitatea nu-mi este prietenă și să scot, vreau - nu vreau, un text bun de pus pe-un banner sau un landing page online.

Doar că de data asta, nu mai era vorba de mesaje de marketing. Ci de situația în care ar trebui să apelez la amintirile mele din copilărie și să vă povestesc vouă, celor care citiți rândurile acestea, despre profesorii sau momentele din școală care m-au făcut omul de astăzi.

Plăcut ar fi să vă spun că sunt omul plin de pasiune, emoție, zvâc, determinare și ambiție așa cum mă cunosc unii astăzi. Mai aproape de adevăr ar fi să vă spun că “m-au ajutat” să fiu omul anxios, stresat, agitat, nesigur și introvert pe care trebuie să îl suporte cei dragi și mult prea răbdători.

Mi-ar fi plăcut să vă spun mai multe despre proful de geografie care povestea cu atât de multă pasiune despre teoria Universului încât eu, ușor claustrofobă fiind, aproape că am leșinat. Sau despre profa de română care vorbea atât de frumos, cu atât de multă eleganță în expresii și în exprimare, încât la fiecare oră de limba română spunea o rugăciune către ceruri să ajung și eu așa, când voi fi mare.

Sunt multe prea puține exemplele astea pe lângă profa de logică și psihologie care vedea spiriduși pe pereți, profii care voiau lecția știută pe de rost, profa de franceză din clasele primare care ne voia smirnă în bănci și ne rupea foaia din caiet când marca drept verificată o temă pentru acasă.

Așa că povestea mea… e standard. Simpluță. Prin urmare, am să scriu mai jos trei lucruri pe care le-am învățat la școală și mi-aș fi dorit să nu o fac niciodată.

Când am intrat în generală, clasa mea s-a separat și am ajuns câte 3-4 colegi în alte clase. Eram cei care umpleam golul sau completam un număr de elevi. Am ajuns dintr-una din cele mai slabe clase de primară, într-una dintre cele mai competitive clase, cu multe pretenții și la propriu, și la figurat. Așa că a trebuit să demonstrez că nu fusesem prima doar printre proști, ci că sunt prima și printre răsăriți (scuzați exprimarea foarte… plastică). A fost prima lecție care a continuat cu: să demonstrezi că nu ești bun doar la română, ci și la matematică; că te pricepi și geografie, că știi bine și biologie, ba chiar că poți merge la olimpiadă la toate acestea.

Sigur, asta a dezvoltat în mine spiritul competitiv, dar și o calitate de care nu cred că voi mai scăpa vreodată, deși fac eforturi constant: calitatea de a vrea mereu să demonstrezi că tu poți, că tu faci, că tu reziști.

Așa că astăzi mi-aș dori ca cei mai mici să învețe că nu trebuie să demonstreze. Nu trebuie să exceleze la toate. Pentru că în realitate, nimic nu trebuie.

Se cultivă, cumva, ideea asta că dacă înveți, reușești. Cred cu tot sufletul că educația și cultura sunt șansa unui copil, a unui adult, a unei societăți. Dar proporționalitatea asta perfectă între: dacă înveți o să și reușești mi se pare o lecție greșită din cel puțin două motive.

1. Pentru că transformă învățatul într-o responsabilitate mult prea mare pentru un copil, chiar un adolescent. Devine, brusc, singura punte între un copil și împlinirea visurilor. Este ceea ce șterge curiozitatea și plăcerea de a descoperi într-o minte fragedă și o înlocuiește cu obligativitatea.

2. Îi dă copilului impresia că lumea este corectă și fiecare primește după cum merită. Ei bine, nu este. De multe ori nu este suficient să înveți bine, să excelezi, să ai rezultate peste medie. Ai nevoie de șansă, de context, de oportunitate. Și asta nu se întâmplă pentru toată lumea. Dar nu pentru că ceva e rupt sau e stricat în unul sau în altul, ci pur și simplu pentru că… life’s not fair

Oh, well, cine spune că trebuie să mulțumești pe toată lumea? Mi-aduc aminte când trebuia să alegem șeful clasei (by the way… de ce naiba aveam nevoie de un șef al clasei?) și modul în care învățătorii/profesorii ne încurajau să fim plăcuți de toată lumea ca să fim aleși.

În sfârșit, eu nu am fost prea bună la asta din motive de… sinceritate. Așa că mă urau pe rând: când elevii, când profesorii. La un moment dat, diriginta i-a spus mamei că sunt prea radicală, prea sinceră și poate ar fi indicat să am grijă la asta, căci altfel alții mă vor da la o parte. Ca să vă dau și puțin context pentru afirmație: profesorii obișnuiau să vină în clase cu notele la lucrările de control și să ne țină 10 minute teoria lui: notele sunt umflate, nu le meritați. Așa că îmi făcusem un obicei să mă ridic în picioare și să îi rog, frumos, politicos, să îmi dea 8 sau 9 pentru că eu vreau nota pe care o merit. Înțelegeți, deci, de ce uneori mă urau și profesorii, și elevii. Simultan.

Ca să mă întorc la afirmația doamnei diriginte (pentru care, de altfel, eu am un respect deosebit și despre care cred că are un suflet tare bun): acela a fost momentul în care m-am gândit că e ceva în neregulă. Că ar trebui să plac tuturor, să mulțumesc oamenii pentru ca nu cumva să rămân fără prieteni.

E o lecție pe care mi-aș fi dorit să nu o învăț. Poate că sinceritatea și deschiderea mea nu m-ar fi făcut un diplomat bun, dar sinceritatea, franchețea, deschiderea către dialog și către a înțelege, astea sunt calități pe care astăzi le apreciez la mine.

Cele mai multe lecții de mai sus par, poate, mai curând lecții pe care le înveți acasă, în familie. Realitatea este că eu am crescut mai mult singură și mai mult la școală. Cei mai mulți copii, astăzi, cresc mai mult cu străinii, decât cu familia. Familia și școala trebuie să lucreze împreună ca să creștem oameni asumați, încrezători, pragmatici, curioși și determinați.

Nu am un love ori hate-story cu școala. Povestea mea e standard. Dar din standard, mai greu se naște ceva deosebit. Așa că ce mi-aș dori de la școala din viitor ar fi să construiască oameni asumați. De note de 10 cu toții suntem buni.

O școală ideală pentru mine e o școală în care oamenii sunt preocupați să înțeleg, nu să învăț. În care interacțiunile sociale sunt obiective principale, nu secundare. O școală ideală construiește relații de dialog între mine și profesori, nu relații de subordonare. E temelia de care am nevoie ca să îmi asum riscuri în viață și să construiesc demn.

Într-o lumea ideală, o școală ideală este pentru toată lumea, nu doar pentru unii.