Seismele lui Edmond Niculușcă

Săptămânile acestea l-ai putea vedea prin centrul orașului, la pas, cu 400 de oameni, explicându-le povestea unor case vechi, poate acum dărăpănate, dar care au făcut parte din istoria orașului. E din lumea nouă, deși inima îi este poate pe Mântuleasa lui Eliade.

Edmond Niculușcă nu are afaceri per se, nu se duce după bani, dar e într-o căutare permanentă a istoriei orașului, a trecutului și a viitorului său. A înființat asociația ARCEN, care se ocupă de redescoperirea Bucureștiului vechi, iar alături de aceasta are diferite proiecte. Cel mai cunoscut este “Cu bastonul prin București”, o serie de tururi ghidate prin cartiere interbelice, în care participanții pot redescoperi Bucureștiul lui Mircea Eliade, de exemplu. Acum două săptămâni au fost sute de oameni la turul lui Edmond. De asemenea, organizează seri de poezie în spații alternative, așa cum e terasa blocului Magheru One sau Rezidența Scena 9. Acestea i-au adus, de altfel, și amenzi din partea Poliției. Așa a descoperit, de curând, că poți deranja liniștea publică prin poezie.

Orașul are straturi de memorie. Istoria Podului Mogoșoaiei e istoria bucureșteanului de rând. Trecem astăzi pe același trotuar unde Camil Petrescu, în fața Hotelului Capitol, lua masa în fiecare zi

Dar povestea aceasta pasională cu un București din povești și din realitate a început de mic. A citit o carte numită “Podul Mogoșoaiei”, de Gheorghe Crutzescu. Acesta e numele vechi al Căii Victoriei din București. Așa că și-a dat seama că acel bulevard e același ca și în anii '30, iar orașul nu e al nostru, orașul îl căpătăm, în funcție de cum ne-a fost lăsat. E un mecanism viu și de controlat pentru generațiile care vin.

“Orașul are straturi de memorie. Istoria Podului Mogoșoaiei e istoria bucureșteanului de rând. Trecem astăzi pe același trotuar unde Camil Petrescu, în fața Hotelului Capitol, lua masa în fiecare zi”, spune Edmond Niculușcă.

Orice om, din orice generație, e format de oamenii și situațiile din jurul lui. Pentru Edmond, contextul a fost format din patru generații de Bucureșteni și o profesoară privată de franceză care a murit la 102 ani.

“Prima rudă care s-a mutat la București e undeva pe la 1870. Am prins-o în viață chiar și pe străbunica mea care-mi povestea lucruri din Bucureștiul tinereții ei”, spune Edmond.

Duceți-vă la București și veți face o cură intensă de nepăsare

Dar șansa a venit de la profesoara sa privată de franceză, care l-a învățat 10 ani. “Era un fenomen al naturii venit dintr-o lume care nu mai exista, de fapt. Fusese în grupul interbelic de la Facultatea de Litere și Filosofie, l-a avut profesor pe Nicolae Iorga la istorie. Era o persoană care atunci când venea luna octombrie își punea pălăria, mănușile și nu mai ieșea altfel din casă fără astea. Avea ore de odihnă, ore în care se putea suna la telefon, zile în care se puteau scrie felicitările, zile în care telefona. Ea a fost accesul într-o lume despre care puteam să citesc doar în cărți”, își amintește Edmond.

Asta l-a influențat pe tânărul Edmond să înțeleagă mai bine orașul, să îi pese de un cuvânt abstract pentru majoritatea dintre noi, patrimoniu. Învăța la Școala Centrală din București, un edificiu ridicat de arhitectul Ion Mincu. “Ne-am sensibilizat de starea școlii și ne-am dat seama că suntem parte dintr-un lung șir de generații care au trecut pe acolo. Școala trebuia salvată”, spune Edmond. Într-adevăr, Școala Centrală era într-o stare precară. Alături de un coleg de 17 ani și o colegă de 16 ani au început să lucreze la asta. Presiunea publică a venit aproape întâmplător.

În timpul unui interviu pentru un ziar central, despre faptul că urmau să dea Bacalaureatul în sistem francez, au strecurat și această informație. Subiectul a fost pus pe agenda publică rapid.

“M-am prins repede că dacă ești tânăr poți să faci lucruri și ți se deschid uși. Oamenii sunt receptivi. Într-un an am reușit să deblocăm 6 milioane de euro, să-l facem pe Sorin Oprescu să iasă în conferință de presă și să demitem cinci directori din Primărie”, își amintește Edmond.

Bucureștiul e o experiență de viață, nu una turistică. Ca să cunoști Bucureștiul nu merge pe Calea Victoriei, du-te pe Mântuleasa, du-te în resturile cartierului Evreiesc, du-te la Control, dar du-te și în Ferentari

A continuat dincolo de miza personală și a decis să facă oamenii să aibă o relație cu istoria orașului. Cu patrimoniul. “Marea provocare e să-i convingem pe oameni să lupte pentru miza asta. Cei din generația mea considerau că nu este important. Astăzi, însă, Hala Matache nu ar mai fi putut fi demolată. Cu toate astea, situația patrimoniului este vulnerabilă. Nu e o temă care să devină una esențială”.

Pentru Edmond, Bucureștiul a pierdut lupta cu timpul și va continua să o piardă. Dar nu e despre înfrângeri acest text. Pentru că Edmond și ARCEN încă luptă, iar acum și-au propus să inventarieze toate problemele Bucureștiului istoric. De altfel, am aflat că orașul are 98 de zone istorice, cu regulament de zonă protejată. Până în 2020 se vor ocupa cu asta și vor face fișe pentru fiecare clădire.

Dar de ce pierde Bucureștiul lupta cu timpul? Din nepăsare. “Partea de seism și structură a clădirilor e gravă. Sunt mutilări ale țesutului istoric, pe de altă parte trăim într-o inconștiență crasă. Ce va fi la următorul cutremur? E înfricoșător. Nu există un plan post-seism. Ce faci dacă jumătate dintr-un bloc protejat se prăbușește? Demolezi, păstrezi, intervii? Cum va arăta acest oraș după, pentru cei puțini care vor rămâne?”

De altfel, crede Edmond, lupta pentru patrimoniu nu e o luptă pentru a păstra trecutul intact. În sensul că zonele protejate nu trebuie să fie niște mausolee de arhitectură veche. “Problema e când se fac noile intervenții. Momentan avem regulamente de zonă protejată care nu permit creativitatea arhitecturală”, spune Edmond Niculușcă.

În plus, patrimoniul nu e doar o problemă legată de clădiri, ci și una socială. “Înainte de a se fi distrus țesutul construit al orașului, s-a distrus țesutul social. Mulți au ajuns aici din alte orașe, e normal, dar există o dezrădăcinare. Între spațiu și om există o legătură afectivă, dar au fost sute de mii de oameni care au locuit în case care nu le-au aparținut, care nu au dat doi bani pe ele”, spune Edmond. E problema caselor care au fost ocupate ori abuziv, ori în care comuniștii au strămutat alte familii.

Am vorbit cu Edmond despre cum privește el tinerii de astăzi. Cei pe care-i vezi petrecând la Control sau bând o limonadă pe o terasă cu grădină din centrul Bucureștiului. Cei din Lumea Nouă de astăzi, totuși, se aseamănă cu alte generații de bucureșteni de dinaintea lor.

“Bucureștiul tinerilor de azi se aseamănă cu cel al trecutului. Bucureștiul e istoria unei lupte permanente”, povestește Edmond. Râde și își amintește un citat al unuia dintre celor care au scris cronici ale trecerilor prin București: “Duceți-vă la București și veți face o cură intensă de nepăsare”, spune Edmond.

Dacă voi supraviețui unui seism, mă gândesc cum voi supraviețui, oare, emoțional când va dispărea încă o parte importantă din oraș?

El crede că orașul secolului XIX, cel interbelic și cel de astăzi se aseamănă: se petrecea până dimineața, eram foarte mondeni, o viață intensă, cosmopolită, deschisă la experiențe care-i fermecau pe călătorii care veneau aici. “E un oraș, în același timp, prietenos și periculos. Ceea ce înseamnă că Bucureștiul păstrează un oarecare spirit, e la fel de decăzut ca întotdeauna. E la fel de viu și ofertant pentru oricine vrea să facă lucruri”, explică Edmond.

E adevărat, în București, un oraș care un e neapărat turistic, nu poate fi vizitat cu un tur turistic tradițional, în care să vezi obiective tradiționale. Bucureștiul e un oraș al contrastelor. Poți să duci pe cineva la Ateneul Român, dar și în Delta Văcărești, la Control, în Ferentari sau la Bamboo. “Bucureștiul e o experiență de viață, nu una turistică. Ca să cunoști Bucureștiul nu merge pe Calea Victoriei, du-te pe Mântuleasa, du-te în resturile cartierului Evreiesc, du-te la Control, dar du-te și în Ferentari”, explică Edmond.

Bucureștiul e unul dintre orașele care, probabil, vor dispărea la un cutremur. Știm deja asta, e o realitate pe care o trăim zi de zi. Edmond are o perspectivă a celui care iubește oamenii, dar și Bucureștiul. Poate prea mult.

“Dacă voi supraviețui unui seism, mă gândesc cum voi supraviețui, oare, emoțional când va dispărea încă o parte importantă din oraș? E o experiență strânsă, dureroasă, pasională”, spune Edmond.

Apropo de dispariții. L-am întrebat pe Niculușcă ce cartier sau zonă regretă cel mai mult din Bucureștiul pe care nu l-a cunoscut, cel care se mai află doar în imagini de arhivă. Spune că i-ar fi plăcut să aibă experiența cartierelor demolate de Ceaușescu: Uranus (pe locul actualei Case a Poporului), fosta hală a Unirii, în locul parcului din Piața Unirii, sau întregul Cartier Evreiesc. “25.000 de familii mutate. O tragedie. Spiritul nu mai poate fi recuperat niciodată. Nu știu cum aș fi trecut peste experiența acelei dispariții”.

Dar, pe lângă toate proiectele, Edmond a fost o trecere efemeră și prin guvernarea românească, drept consilier la Ministerul Culturii. Într-un guvern tehnocrat cu un an la dispoziție. Și vorbele lui se aseamănă cu ale altora care au încercat să facă ceva anul trecut.

“După ce experiența s-a îndepărtat, mi-am dat seama că ceea ce am trăit a fost aproape o traumă. Dar mare lucru nu a rămas de pe urma noastră. Ne-am lovit de rezistența sistemului la schimbare. La urmă rămâne sentimentul de neputință”, spune Edmond Niculușcă.

Dar bastonul continuă să ghideze oameni în București și să ducă generația nouă într-un trecut nu așa de diferit de noi.

Foto - Andreea Dobrescu