Majoritatea oamenilor nu știu foarte multe lucruri despre echitație. Însă e o întreagă lume acolo care așteaptă să fie descoperită. Astăzi facem o incursiune în lumea hipismului, să vedem ce înseamnă să deții o astfel de afacere în România, care este clientela care consumă acest sport și cum alege lumea să încalece cai în timpul liber. Seria Start-Up Urban continuă.

Am stat de vorbă cu Irina Mirea, 42 de ani, despre experiența ei în ceea ce privește caii, despre suișurile și coborâșurile din acest business. La prima vedere pare pesimistă, însă lucrurile nu stau chiar așa. Chiar dacă a trecut prin multe probleme și dezamăgiri privește cu încredere spre viitor. Ea deține Amazon Horses, un business în nordul Capitalei.

”Toți cei care au afaceri în domeniul ăsta sunt pasionați de cai. Nu poți să faci așa ceva fără să fi făcut echitație vreodată, fără să ai o înclinație spre asta. Am început să călăresc acum vreo zece ani, însă am rămas la nivel de amator, nu am trecut niciodata la profesioniști. M-am și apucat destul de târziu, nu a avut rost să intru în competiții. Acum 5 ani am cumpărat primul cal pentru ca anul trecut să deschid businessul. Mi s-a părut că e o idee foarte bună să fac asta, să mă lansez în afaceri”, îmi spune Irina.

Ideea e că angajații mei au furat cât au poftit, fără să fie deranjați de nimeni. Când am pus camere video, au dispărut toți, și-au dat demisia

Personalul nu a fost chiar ceea ce a sperat. Au furat ca în codru și au programat foarte multe ședințe nedeclarate care nu numai că au pus-o în dezavantaj pe Irina, dar au și epuizat caii. Însă omul cât trăiește învață. Ea a trecut peste, iar acum nu mai are nicio problemă: ”Nu știu însă cât de bună a fost ideea pe termen lung. Am avut probleme serioase cu personalul, a fost vina mea. Nu mă așteptam la acest lucru. Dar învăț și eu din greșeli. Ideea e că angajații mei au furat cât au poftit, fără să fie deranjați de nimeni. Când am pus camere video, au dispărut toți, și-au dat demisia. Iarăși, caii au fost utilizați mai mult decât trebuia din cauza ședințelor nedeclarate de personal. O să văd ce voi face din primăvară, trebuie să mai cumpăr un cal”.

Cheltuielile s-au acoperit repede, iar afacerea merge spre mai bine. Are două sisteme de plată, unul bazat pe abonamente lunare, altul bazat pe plata individuală per ședință. Weekend-urile în special sunt aglomerate, deoarece oamenii care practică de obicei acest sport sunt foarte ocupați în timpul săptămânii: ”Sportul este unul de nișă, însă merge foarte bine. După șase luni am amortizat deja cheltuielile. Cei mai mulți își făceau abonamente lunare și veneau foarte des. Am 15 oameni cu subscripție lunară, pare puțin însă nu e deloc așa. Pe lângă aceștia venea și multă lume care cumpăra ședințe individuale, în week-end. Dincolo de un business, acesta este un sport. În fine, nu mi-am măsurat cu exactitate numărul de clienți”.

De la sociologie la cai

Irina este sociolog de profesie, astfel că a analizat foarte bine tiparul clienților care vin să practice echitația. Am aflat de la ea că doamnele au o înclinație mai serioasă spre acest sport decât bărbații, iar tinerii care vin să se dea cu căluții provin din familii cu venit ridicat care privesc această activitate ca pe una care e menită să le reflecte statutul social: ”În principal sunt mai multe femei care vin să practice. Bărbații nu sunt foarte pasionați. Se pare că femeile sunt mai interesate să se dea cu calul, mai interesate de această activitate. De asemenea, nivelul de venit al oamenilor care vin aici este peste mediu, week-end-urile sunt zilele cele mai favorabile nouă. Iarăși, vin foarte mulți copii care provin din familii mai înstărite. Sportul ăsta e o chestie de prestigiu social, e o activitate mai sofisticată”.

”Copii sub nouă ani nu au voie pe caii mari. Un ponei este mut mai potrivit. Sau se pot urca, însă îi plimbă grăjdarul, nicidecum nu sunt lăsați singuri. Caii noștri stau în grajduri închiriate până când voi deschide grajdurile mele. Vreau să accesez în primăvară fonduri europene pentru a dezvolta acest aspect. Noi avem un teren exterior cu dimensiuni standard, unde se încalecă când e vremea bună. Avem și unul acoperit de care dispunem pentru vremea mai puțin favorabilă”, mai spune Irina.

Însă, ca în orice afacere din domeniul agrementului, trebuie să ai grijă să nu pățească nimeni nimic, ca totul să se desfășoare în deplină siguranță. Nu vrea să se întâmple ceva grav, deși sunt persoane care vin și spun că sunt experimentate, deși nu e adevărat: ”Am avut clienți care m-au sunat și mi-au spus că vor să vină la o ședință de sărituri. Însă n-am avut chef de un proces civil. Nu știu niciodată dacă un om care spune că se pricepe chiar e experimentat. Așa că vreau să văd mai întâi dacă știe să stea călare și abia apoi îl las. În caz contrar poate fi primejdios atât pentru client, cât și pentru cal. Frica mea de incidente vine de la un prieten care are și el o afacere cu cai și care a luat o amendă măricică pentru un accident care nu a avut nicio legătură cu el”.

Înainte, cu ajutorul fondurilor europene

Următorul pas pentru Irina este accesarea de fonduri europene pentru construcții. Vrea să-și facă propriile grajduri, să aibă un teren mai mare pe care oamenii pot călări în siguranță. De asemenea, am aflat de la ea că nu e prea ieftin să începi un business în acest domeniu. Prețurile cailor pot fi exorbitante: ”Clubul are aproape un an vechime. În primăvară aș vrea să încep să folosesc un teren din nordul Bucureștiului. Cum spuneam, vreau și să obțin niște fonduri pentru construcția de grajduri și utilități. Investiția inițială a fost în jur de 12.000 de euro. Asta a însemnat caii, echipamentele de călărie, salariile personalului. Apoi rulajul în timpul cel mai bun a fost la vreo 1.500 de euro lunar. Și au fost investiții chiar mici, deoarece nu dețin eu facilitățile. Am început ca un experiment, însă a prins”.

De-a lungul timpului, în România, am avut cai care arătau ca niște gloabe obosite dar care câștigau concursuri pe bandă rulantă

Cum spuneam, prețurile cailor variază. Depinde ce cauți. Poți găsi cai excelenți la prețuri mici, însă dacă vrei să te orientezi spre ceva cu pedigree va trebui să spargi pușculița. Unii cai pot ajunge și la zeci de mii de euro, dacă nu chiar sute de mii: ”Am avut mai multe tipuri de cai. Unul de sport, românesc, altul de sport, german, și un altul «de căruță», să-i spunem așa. Nu e totul să fie de rasă bună sau frumos. De-a lungul timpului, în România, am avut cai care arătau ca niște gloabe obosite dar care câștigau concursuri pe bandă rulantă. Foarte mulțumită am fost de calul meu care nu era de rasă. Foarte mulțumită. Aș mai cumpăra unul. Cuminte, fără pretenții, excelent pentru începători. Unul de sport, german, costă vreo 5.000 de euro. Nu sunt chiar ieftini. Depinde de rasa și de nivelul de antrenament al calului. Poți lua orice între 1.000 de lei și 100.000 de euro. Marja e destul de mare (râde)”.

La finalul discuției, Irina a menționat că îi pare rău că nu găsește mentori pentru acest tip de business. Simte că nu se întâmplă destule lucruri bune pentru micii întreprinzători, iar unele taxe sunt exagerate: ”De-a lungul vremii am încercat să accesez și programe de mentorat, însă nu pot să spun că am găsit așa ceva care să se potrivească tipului meu de afacere”.