Octavian Palade
Discuția a pornit de la un subiect aleatoriu, pe care nu are rost să-l reproduc, dar s-a transformat rapid în una despre succes, despre cum îl definești, despre ce ești dispus să tai din viața ta pentru a-l atinge - pentru că nu există reușită fără de sacrificii.
Concluzia la care am ajuns eu după respectiva dezbatere este următoarea: nu există o definiție greșită a succesului (exceptând cazurile celor care se ghidează în viață după valori unanim acceptate drept imorale - e greșit să-ți dorești să fii cel mai prolific criminal în serie, de exemplu). Dar există o limită?
Ideea e următoarea - mulți dintre antreprenorii cu care am stat de vorbă în ultimii ani sunt dispuși să tragă până la epuizare pentru a atinge un anumit standard de succes. Sunt dispuși să renunțe la tot ce înseamnă viață personală pentru a se număra printre cei care-și lasă în mod pozitiv amprenta asupra societății, printre cei ale căror fețe rămân în memoria colectivă asociate instant cu definiția succesului. Dar până de curând, dintre toate întrebările pe le-am adresat acestor oameni a lipsit una importantă: până când?
Există o presiune imensă în ceea ce-i privește pe antreprenori și cred că mulți dintre ei nu s-au oprit vreodată să se întrebe când se vor opri din clădit și se vor bucura, pe deplin, de reușitele lor. Această presiune de a fi ”extraordinar” îi duce pe mulți în pragul bolilor, iar toți de pe margine îi încurajează entuziasmați să continue acest maraton nebun lipsit de o linie de finish.
E și vina noastră, pentru că mereu îi scoatem în evidență pe cei cu planuri și cu potențial de a fi următorul Bezos, următorul Jobs, următorul Musk sau următorul Gates. E și vina prietenilor și a familiei, care nu reacționează la fel de entuziasmat la ”business-ul merge bine, sunt într-un punct în care nu mai simt nevoia să-l dezvolt mai departe”, față de ”business-ul merge bine, dar nu mă opresc, și o să trag tare că am planuri să-l dezvolt în continuare”. Okay, tragi tare, dar până când?
Cumva am internalizat cu toții niște standarde aproape imposibile ale succesului și niște mantre precum ”nu contează de unde ai plecat - cu suficientă ambiție și determinare ajungi oriunde” sau chiar și absurda ”mă voi odihni când voi fi mort”. Simt că am ajuns în punctul în care un business mic, care produce, care oferă un nivel de trai decent și care creează valoare într-o comunitate restrânsă, nu mai reprezintă un țel pentru nimeni. Și uităm că societatea a fost construită pe umerii celor mici, dar mulți.
Uităm că atunci când am început să construim ne-am propus doar să trăim bine și să avem un impact pozitiv asupra celor din jur. Acum ne uităm de sus, din vârful unei piramide enorme, ale cărei trepte sunt făcute din sacrificii dureroase, din oameni lăsați în urmă, din nopți nedormite. Stăm pe mormane de bani pe care nu apucăm să-i cheltuim, trași la față și vizibil măcinați de planuri mari și anxietăți enorme, și facem cu mâna celor de sub noi, știind că ei ne invidiază, știind că noi, de fapt, îi invidiem pe ei.
Business-ul nu trebuie să fie un țel în sine, iar succesul trebuie să-l definim noi, înainte ca el să ajungă să ne definească pe noi. Pentru că, la fel ca tinerii și tinerele care se înfometează și se mută cu totul în săli de fitness pentru a arăta ca idolii photoshopați de pe Instagram și de la televiziuni, și antreprenorii se mută cu totul în sediile firmelor și uită să-și hrănească și celelalte nevoi pentru a ajunge la standarde nerealiste de succes, la idolii lor. Idoli despre care aflăm, abia post-mortem, din biografiile scrise de apropiați, că nu s-au simțit vreodată împliniți cu adevărat.
Și dacă te-ai regăsit în rândurile de mai sus, poate că azi ar fi bine să iei o pauză. Închide laptopul, spune-le angajaților că vei lipsi, și stai și petrece timp cu familia, cu prietenii, citește o carte care nu este despre business, cumpără-ți ceva scump de care să te bucuri instant și nu te mai gândi la succes. Deja l-ai atins.
