Al cui ești, maică?

Articolul acesta a apărut în secțiunea „Nota redacției” din newsletter-ul start-up.ro de miercuri, 15 septembrie. Puteți să vă abonați la newsletter aici.

Cum, de ce s-au certat românii? Evident, pe cât de româncă este Emma Răducanu sau nu. Unii oameni au fost pur și simplu bucuroși pentru ea. Și e ok, vorba unui articol citit de curând, să fii bucuros pentru rezultatul Emmei Răducanu, să te bucure parcursul ei și chiar și originea aia românească și bunica din Centru. Pe mine m-au deranjat puternic naționalismele pro și contra „e româncuță sau nu?”.

Ceea ce am extras eu din această poveste, citind puținele articole despre parcursul familiei ei, e cumva la mijloc între toate aceste lucruri. Am extras povestea unei persoane care are câte puțin din toate locurile în care a fost, câte puțin din fiecare origine. Care a câștigat din dârzenia tatălui român plecat în străinătate, din caracterul mamei din China, din învățăturile bunicilor chinezi, dar și a bunicii românce, care s-a dezvoltat în Marea Britanie. O persoană multiculturală. Una care a avut de câștigat tocmai din această îmbinare și care nu e nici/nici.

Când ne uităm la cineva și încercăm să-l identificăm după naționalitate sau origine de multe ori îl limităm. Ce sunt eu, în cazul de față? Locuiesc în București de 14 ani, dar m-am născut în Iași, acolo unde am locuit 18 ani? Mai sunt eu moldovean? Sunt bucureștean? Sunt, de fapt, toate locurile în care am locuit și toți oamenii pe care i-am cunoscut.

eMAG Black Friday 2024 - planuri, reduceri și investiții făcute anul acesta....

Pe măsură ce migrația s-a liberalizat, pe măsură ce multiple familii au încercat să-și câștige traiul mai bun oriunde în lume, această multiculturalitate a copiilor născuți din aceste familii poate fi un avantaj. Nu veți găsi la mine argumente pentru care cineva e „pur”, nu, nu. La mine veți găsi argumente pentru faptul că mulți copii care azi au 18, 20, 25 de ani sunt multiculturali. Născuți în Italia, Spania, Germania, Marea Britanie, dar păstrând o doză din țara de origine, luând câte puțin din toate culturile pe care le-au cunoscut. Și făcând ceva mai bun din asta.

Vom mai vedea de-a lungul timpului multe exemple de acest fel. Și aici nu e nicio analiză despre Diaspora și de ce au plecat românii la muncă în străinătate. O știm cu toții, din păcate. Dar din fericire pentru ei mulți s-au descurcat și au făcut o viață. O viață nouă, mai bună. Dar vom vedea exemple de multiculturalism pentru că după 1950-1960 granițele s-au deschis mai mult ca niciodată. Nu numai din motive politice, ci pentru că a călători era mai ușor, să te urci în avion și să pleci în cealaltă parte a lumii a devenit mai ușor decât să te urci pe vapor și să faci 3 săptămâni până în New York, unde voiai să găsești o viață nouă. Iar din asta se naște un om nou. Un om multicultural pe care certurile despre ce este el poate îl amuză. Dar e un om mai câștigat.

Ar trebui să primim asta cu mai multă deschidere.

Vom vedea asta și în antreprenoriat. Echipe multiculturale, echipe de fondatori care s-au cunoscut în Statele Unite și care vin din diferite părți ale lumii, punând la masă diferite învățături. Descoperind lumea prin ochii celuilalt.

Centrul EliSar, afacerea ce repune oamenii pe picioare prin reabilitare...

Vom vedea în antreprenoriat startup-uri fondate la București care s-au dus în străinătate și care au câștigat înțelegere a pieței.

Vom găsi deschidere către lume, nu izolare în care suntem „prin noi înșine”.

Vom găsi străini care au venit în România și care și-au făcut familii aici și și-au deschis afaceri. Oameni care au un bagaj cultural mai mare decât cel care a stat doar între granițele propriului oraș sau a propriei țări.

Să îmbrățișăm această diversitate, căci ea va marca următorul secol și trebuie să fim pregătiți să acceptăm că nu va mai exista doar „bucureșteanul”, „românul” sau ”britanicul”, ci o „specie” nouă, care a trăit peste tot, care a văzut culturi, care a vorbit în mai multe limbi. Și care a învățat să accepte străinul așa cum străinul l-a acceptat pe el.