Cum ajungi antreprenor cu 300 de absențe pe an

Pentru că școala nu îmi aducea plusvaloare de care aveam nevoie. Să conspectez cărți puteam să o fac și acasă, nu trebuia să-mi recite cineva, mai ales că nu am memorie auditivă. Și pierdeam timp acolo, prețios, pe care am ales de cele mai multe ori să mi-l petrec altfel, punând câte o cărămidă la dezvoltarea mea.

Însă eu sunt un caz fericit – părinții mei au văzut că școala nu este o provocare pentru mine – de fapt, nu școala, ci modul în care se predă, că nu înseamnă că eram atotștiutoare. Dar era totul fad și fără gust. Ca acum, când ești adult și te duci de luni pănă vineri la locul de muncă, deși nu ai tragere de inimă.

Deși înzestrată cu o gândire analitică pe care o cultiv în continuare, am decis în clasa a 8-a că voi face dreptul să ajung un mare avocat de succes și astfel m-am dus la un liceu cu profil uman – Gheorghe Lazăr, socio-uman mai exact.

Să nu vă așteptați la miracole – aceleași chestii fade ca în generală. Doar că aici aveam și ghinionul să începem la 7.30 dimineață. Groaznic. Teribil. Însă am avut parte la un moment dat de o profesoară de limba și literatură română, Luminița Paraipan pe numele ei, unde îți făcea plăcere să te duci. În zilele în care aveam ore cu dumneaei mergeam 14 spații cu troleul ca să stau fix o oră la liceu și apoi să ies, să mă duc acasă și să îmi văd de ale mele.

De ce? Pentru că a vrut de la noi ceea ce pe alții nu i-a interesat: să gândim. Vorba aceea, operele literare sunt deja comentate și paracomentate în toate cărțile de comentarii-de-învățat-pe-de-rost-pentru-BAC. Nu e ceva fabulos – citești un comentariu, două, trei, ai dat copy-paste la tine în minte și gata! Ai gândit și pe ziua aia.

Însă profa` a vrut mai mult de la noi – nu am pornit de la ”ce a vrut autorul să zică?” (pentru că, sinceră să fiu, oricum nu știu de ce ți-ar păsa), ci am pornit de la ”tu ce înțelegi prin asta?”. Evident, când ai o poezie de genul Mircea Cărtărescu – Poema chiuvetei e cam dificil să înțelegi ceva, dar cu nițică bunăvoință o scoți la liman.

A pune un om să gândească cu capul lui și nu al altcuiva este, din punctul meu, cea mai grea sarcină pe care o are de îndeplinit un profesor/mentor. Pentru că atunci când gândești, o să vină natural și curiozitatea – măi, ce o reprezenta soarele de pe fața Vitoriei Lipan de tot o urmărește prin toate paginile astea? Acum, să nu înțelegi că trebuie să accepți orice bălărie de acolo doar pentru că era gândită de cineva, mai trebuie să fie și cu o logică în spate cât de cât.

Dar a fost profesorul care s-a apropiat cel mai mult de noi și care a rămas în inimile și gândurile multora. Mă mai uit din când în când pe profilul ei de Facebook și văd poze de la o apă plată nițel infuzată cu plante ce dau o stare euforică cu foști liceeni – de acum 10 ani, 4 ani, 2 ani. Și nu e vorba de reuniuni - doar să mai stea de vorbă și să taie frunza la câini cum s-ar zice. Iar asta spune multe.

Ce-mi doresc eu de la sistemul de învățământ?
Sincer, nu prea multe. Nu l-aș face mai ușor, l-aș adapta poate mai mult din punct de vedere tehnologic. Cursuri online, clase online, quizz, aplicații practice. Dar este bine și așa cum este acum - doar că trebuie să existe o mai mare aplecare din partea profesorilor, care să te învețe să gândești, nu să memorezi, că asta poate oricine.

Trebuie să se facă apel la curiozitatea elevului, pentru că din curiozitate iau naștere cele mai bune idei și proiecte în viață - cum spunea Bernard Baruch: ”Milioane de oameni au văzut cum a căzut mărul, dar doar Newton s-a întrebat de ce”. În momentul în care ne vom opri să ne întrebăm ”de ce” nu ne vom mai dezvolta.