Creierul nu stă degeaba - stă la macerat

Articolul acesta a apărut în secțiunea „Nota redacției” din newsletter-ul start-up.ro de marți, 31 august. Puteți să vă abonați la newsletter aici.

Aș putea continua metafora vorbind despre cum băuturile lăsate în tihnă să se desăvârșească sunt mai nobile decât cele care ajung în sticlă imediat după ce au fiert, dar scrisoarea asta nu e o filă din jurnalul unui gurmand, ci sunt câteva rânduri (scrise pe ultima sută de metri) din povestea unui procrastinator. 

Vezi tu, încă din copilărie am așteptat până în ultima clipă să mă ocup - fizic - de sarcinile pe care le aveam de făcut. Și acum îmi aduc aminte de ultimele zile ale vacanțelor de vară din școală și din liceu, zile care se transformau în adevărate maratoane de rezolvare a temelor kilometrice gândite de profesori astfel încât să se întindă pe parcursul a trei luni. Nici în facultate lucrurile nu s-au schimbat și, în ciuda unor tentative eșuate de ”a fi organizat” sau de ”a fi mai eficient”, cei 11 ani pe care îi am în câmpul muncii au fost și ei marcați de procrastinare cronică. 

Dar de ce am menționat ”fizic” mai sus? Pentru că sarcinile îmi stau mereu pe creier înainte de începe execuția lor propriu-zisă. Le iau și le învârt pe toate părțile, le caut zeci de alternative, le trec prin nenumărate scenarii, le găsesc cele mai simple căi de rezolvare și, cu toate că nu pare din exterior, muncesc mai mult pentru a le rezolva decât aș munci dacă m-aș apuca de ele imediat ce le-aș primi. În ciuda aparențelor, când decid să amân începerea efectivă a unui task, creierul nu stă degeaba, ci stă la macerat într-o zeamă condimentată cu obsesie, presiune și anxietate, pentru a scoate la iveală aroma aia unică de creativitate pe care o căutăm cu toții. 

Dar există un schepsis. Procrastinarea poate fi extrem de benefică, însă nu atunci când se face la infinit. Ea te poate ajuta să gândești lucrurile din perspective pe care alții poate nu le văd, te poate face să găsești scurtături la care nu te-ai fi gândit în mod normal, te ajută să sari când alții se deplasează pas cu pas. Dar nu și atunci când nu te apuci efectiv de ce ai de rezolvat. 

Revenind la paralela cu macerarea cărnurilor, probabil ți s-a întâmplat și ție să lași fleica prea mult în sucuri înainte de a o pune în tigaie - și nu e plăcut. De asta noi, cei care nu stăm ci procrastinăm, avem nevoie de deadline-uri. 

Mie mi le impune jobul, dar am învățat, în timp, că dacă nu mi le impun și singur, nu voi reuși prea multe în viață. Pentru antreprenori procrastinarea poate fi bună dar, când ești propriul tău șef, singurele deadline-uri care îți sunt impuse sunt cele ce țin de plăți, taxe și alte sarcini administrative. Dar nimeni nu te va presa, când ești la început de drum, să-ți extinzi business-ul, să-ți regândești strategia, să lansezi un nou produs. Astea sunt lucruri pe care va trebui să ți le impui singur și, poate că e în natura noastră, a celor care procrastinează, să încercăm să păcălim timpul, dar trebuie să fim atenți să nu ajungem să ne păcălim singuri. 

Concluzia e simplă - procrastinarea e și ea un fel de muncă în sine și poate fi extrem de benefică. Dar lumea e condusă de cei care și fac, nu care doar să gândesc, la infinit, să facă.