Femeia care îți arată cum (te) poți trăi prin muzicile pământului

Atunci a știut că uneori vedem mai greu ce e prea aproape și a pornit în misiunea de a arăta oamenilor și un alt fel de a se trăi, de a se simți și de a se bucura, prin conexiunea cu muzicile pământului lor. A pornit proiectul care avea să aducă lăutarii sub aplauzele unei noi generații. 

”Trebuie să ne pierdem ca să ne găsim. Am avut mereu atracție pentru ce e marginal, popular, simplu, profund și intens. În viață e ca-n piață”, spune Larisa. 

Astfel a apărut Șaraimanic, o agenție care unește lăutari, caută prin lume artiști pe care să-i aducă în România și creează o nouă ocazie și evenimente prin care Larisa să prezinte nu doar nume de performeri, ci lumi întregi. Lumi pe care publicul român să le poată descoperi prin muzică și la care să se redescopere pe sine. 

Așa a fost cazul și cu tarafurile pe care Larisa le-a scos la scene mari și la lumina unui public mai numeros, unde stigma a fost companion la fiecare pas al Șaraimanicului creat de ea. ”Pentru mine muzica lăutărească e Cenușăreasa României, cea mai frumoasă de la bal. Piedicile au fost acolo, însă generația tânără a fost barca care ne-a adus la mal. Lipsa de prejudecăți, excitația lor față de diferit și marginal a propulsat acest val al lăutarilor. Copii care le-au dat curaj părinților să se deschidă. Generația nouă a scos lanțurile generației vechi. Ce-mi doresc pe mai departe e ca România să se vindece prin muzică, de la periferie către centru.”

Vă invităm s-o cunoașteți pe ”Femeia care îți arată cum poți trăi prin muzicile pământului”, o poveste cu lăutari, haiduci și o industrie culturală care vibrează din România până în Senegal. 

Ce urmează să citești:

• Chestionar despre Larisa Perde, care a simțit că și-a găsit vocea în procesul ei de a da o nouă voce lăutarilor din România și de pe glob. 

• Despre piedicile de a intra în lumea lăutarilor, despre discrepanțele unor lumi și despre muzică, ca factor care sparge bariere și norme, dând contexte în care oamenii să se simtă cât mai vii.

• Despre cum construiești o agenție de booking, de evenimente și de producție muzicală în care să aduni nume uitate ale lăutăriei. 

Larisa Perde face parte din proiectul "Femeile strigă Bingo", o inițiativă lansată de start-up.ro alături de ING Bank România, prin care provocăm cititorii să descopere poveștile femeilor care schimbă România zi de zi, prin acte de curaj sau de normalitate. Proiectul, construit sub forma unui joc interactiv de Bingo, vă provoacă să nu rămâneți doar la 24 de exemple date de către noi, ci de a le extinde zi de zi, prin sugestiile voastre.

1. Nume și funcție actuală:

Larisa Perde, “luminist” Șaraimanic și Vinyl, Rum, Tapas & Wine. Pun lumina pe muzicile pe care le descopăr împreună cu echipa și cu artiștii cu care lucrez și le dăm mai departe lumii care vrea să le descopere, la rândul ei. Prin booking artiști, organizare evenimente sau producții muzicale.

2. Copilărie:

M-am născut în Botoșani și am crescut tot acolo. Nu prea am fost întrebată ce îmi place să fac când eram mică și nici măcar eu nu m-am întrebat. Dar știu sigur că domnișoarei Perde îi plăcea să câștige iubire.

Mama avea nevoie de mine să o ajut la muncă și să vând în piață, la chioșcul ei de legume și fructe, iar tata era nemaimpomenit de fericit că eram mereu prima din clasă. Am pendulat între rolurile de vânzătoare în piață și premiantă la școală, ca să câștig iubirea alor mei. Doar așa credeam atunci că o pot obține.

Primul clic și declic cu muzica s-au petrecut când am auzit “In my secret life” a lui Leonard Cohen la radio, în casă. Timpul s-a oprit în loc. Mai era cineva care avea o viață secretă, ca și mine, nu mai eram singură! Iar manelele mi-au însoțit primele petreceri și iubiri. Guță și Cohen, muzica e intim legată de viețile mele secrete, de posibilele vieți, cele de demult și cele din viitor.

3. Educație:

Am terminat Marketing și Comunicare și Relații Publice la UBB, Cluj, apoi un master în Publicitate. Niciodată nu mi-a fost clar ce “carieră” îmi doresc. Am fost atrasă de uman, de comunicare, deși eram bună și în științe economice.

4. Ce-ți place să faci când nu muncești?

Să stau în natură, să mă încarc la soare. Să descopăr alte lumi prin filme, muzică și cărti, scuba diving, camino therapy. Să ies la vânătoare de rochii și de cercei, în special în târguri vintage. Și să dansez la petrecerile altora. 

5. Când ai știut că vrei să te dedici domeniului în care activezi, ce te-a atras către acesta și ce ai simțit nevoia să schimbi la industria în care activezi? 

Înainte de freelancing-ul cultural a fost corporația, ca la majoritatea dintre noi. Trebuie să ne pierdem ca să ne găsim.

Dintr-un sentiment profund de vină că mă irosesc, am demisionat și am ales să fac doar ce-mi place. Am trecut prin diverse ramuri culturale până am ajuns la muzică. Nu mi-am propus niciodată să schimb ceva, ci doar să cresc ceea ce pe mine mă mișcă, fiind sigură că vor mai fi oameni ca mine mișcați, la rândul lor. Să fac loc acolo unde nu găsesc. Am avut mereu atracție pentru ce e marginal, popular, simplu, profund și intens. În viață e ca-n piață.

6. Ai vreun model feminin din familie/ din apropiați care ți-a deschis prima dată orizonturile către zona aceasta?

Nu, ai mei s-au mirat mereu că am ales calea asta. 

7. Îți amintești de vreun role model feminin de-a lungul vieții tale care să fi avut vreo contribuție la traseul tău profesional?

Modelul feminin profesional a apărut târziu, dar fix când aveam cea mai mare nevoie de el. A fost ca în filme. Eram pentru prima dată la un festival important din străinătate cu un taraf de care m-am ocupat - Taraf de Caliu -  la Jazz sous les pommiers, în Coutances. Michel Winter, unul dintre cei doi fondatori Taraf de Haidouks și cel care ne-a adus acolo, îmi tot zicea că a convins o “lady boss” din industrie să vină la concert și era super important pentru noi să iasă bine.

Dar mie nu-mi stătea mintea la asta, tot ce ajunsesem să îmi doresc era să iasă concertul, oricum ar fi - țambalistul a pierdut un avion și două trenuri, în taraf era mare scandal și cleveltire, iar eu încercam să aduc pacea pe pământ și un țambalist la concert. Un șofer de la festival m-a dus în gara micuță de la Coutances cu o oră înainte să înceapă concertul, iar eu mă tot uitam după un bărbat cu burtă mare și țambal mic (telefonul nu îi mai mergea și nu mai aveam vești dacă a prins ultimul tren sau nu). Am ajuns la festival cu câteva minute înainte de concert, s-a urcat direct pe scenă, în concert. 

La final, Valerie, femeia-boss din industrie de care îmi povestea Michel, a venit la noi să ne zică că a fost senzațional și că vrea să ne vedem a doua zi dimineață să povestim. Valerie Malot e fondatoarea 3D Family, o agentie de booking din Paris care a lucrat cu artiști precum Tonny Allen, Salif Keita, Buenavista Social Club, Orchestra Baobab și multe alte legende internaționle din jazz & world music. A venit în Clejani, am mâncat sarmale și am dansat pe ritmuri țigănești. Am mers în Paris la ea acasă, am mâncat galettes des rois și mi-a făcut cunoștință cu Kamasi Washington. Am dus împreună muzica lăutărească în Europa, Australia și în Noua Zeelandă.

O leoaică a muzicii care vrea să crească alte leoaice. Femeile sunt adesea teritorialiste, iar în România am simțit asta și mai mult. Pentru că istoria ne-a învățat să ne fie greu și să luptăm singuri, nu în echipă.

Un alt model feminin este Anca Lupeș, fondatoarea primei conferințe din România dedicate industriei muzicale din România - Mastering the Music Business. Îmi amintesc că am luat microbul profesional de la prima conferință organizată de Anca, pe vremea când încă nu lucram în muzică. Și îi mulțumesc pentru asta.

Etnomuzicologul Speranța Rădulescu, Mama Lăutarilor, este, pentru mine, cea mai vizionară femeie pe care muzica din România a avut-o.

8. O realizare de care ești tare mândră și ce impact crezi că a avut aceasta în domeniul în care activezi.

Mă bucur că am contribuit prin Șaraimanic la (re) descoperirea muzicii lăutărești, în țară și în străinătate. Câteodată, vedem mai greu ce e prea aproape. Că am arătat oamenilor și un alt fel de a se trăi, de a se simți și a se bucura. De a se conecta cu muzicile pământului lor.

9. Un impas din traseul tău profesional: cum ai trecut peste acesta și cu ce lecții ai rămas.

Iarăși a fost ca în filme. Cred că de asta am ales să lucrez cu lăutarii.  Prietenul meu voia să mergem în Australia în martie, anul ăsta, într-un periplu mai mare. Între timp, destinul a lucrat și am primit o propunere de turneu pentru Taraf de Caliu în Australia și în Noua Zeelandă, la Womad. Prietenul meu, care e artist francez, urma să pună muzica la același festival. În sfârșit avea să vadă live taraful de care îi povestisem atâtea, iar eu să le fac o surpriză artiștilor mei și să apar la concertul lor de la capătul lumii. Însă surpriza mi-au făcut-o ei. 

În dimineața plecării, mare scandal pe ulițele din Clejani, 3 din 6 muzicieni nu au vrut să mai vină în turneu, deși semnaserăm un contract, primiseră un avans și făcuserăm demersuri 2 luni pentru obținerea vizelor. Era o schema veche a haiducilor de șantaj „last minute” ca să obțină mai mulți bani. Era luni dimineață, a doua zi aveam un prim concert în Bordeaux, iar joi aveau avion din Paris către Adelaide, Australia.

Eu, la celălalt capăt al firului, în Australia deja, unde încercam să fac o minune și să îi sui în avion. Au pierdut primul rând de zboruri și de trenuri, am refăcut traseul în 3 ore cu alte rute și alți doi muzicieni și am reușit să salvez concertul din Bordeaux, din cea mai mare sală de spectacole din La Rochelle care fusese sold out. Balkan problems -  level 1 - solved.

Cei 3 muzicieni rămași acasă m-au sunat să le iau bilete către Paris, se hotărâseră să vină în turneu dacă le dublam salariile. Am ales să nu îmi înjumătățesc mie integritatea și am decis să mergem în turneu doar cu 3 muzicieni și să ne rugam Dumnezeului lăutarilor să găsim la capătul lumii un țambalist și un acordeonist care să poată cântă cu ei în Australia și Noua Zeelandă. SF. Din Europa nu puteam lua niciun înlocuitor pentru că nu era timp de făcut vize.

Dumnezeu există. Festivalul Womad închiriase țambalul de la un australian fan înfocat al haiducilor care avea si o trupă de cover de lăutărie - Super Rats. Tim Meyen, un șoarece de bibliotecă, îndrăgostit aparent paradoxal de muzica sălbatică din Clejani. Tim m-a ajutat să găsesc și un acordeonist - Sophia Chapman, și ea cucerită de muzica lăutărească. Fusese în România într-un pelerinaj muzical unde îl cunoscuse chiar pe Nicolae Neacșu, prim - violonistul legendă din Taraf de Haidouks. Pentru concertul din Noua Zeelandă Tim ne-a ajutat cu un acordeonist din trupa lui.

Cred că e de prisos să descriu sudorile în care m-am scăldat, stresul, anxietatea, dublate de sentimentele de vinovăție și frică față de organizatori și bookeri. O moștenire a industriei locale pe care am avut șansa să nu o întâlnesc în străinătate. Atât agenția de booking din Paris, cât și organizatorii Womad, nu și-au consumat energia să caute vinovați, ci soluții și să ajute cum au putut să o scoatem la capat. Și am scos-o.

10. Dacă s-ar face o carte de istorie a femeilor care au adus schimbare în România, ce ți-ar plăcea să scrie la descrierea ta. 

Femeia muzicilor pământului.

Poză de Florin Bondrilă

Relația profesională a Larisei cu industria muzicală a început în 2017, când fondatorul VRTW (Vinyl, Rum, Tapas and Wine), Vlad Bodea, își căuta om de comunicare. De la o discuție pentru un post, cei doi s-au decis să facă un label, o agenție de booking alternativă de unde organizatorii de evenimente și săli de spectacole să poată contacta artiști din cele mai diverse arii, de la trupe de jazz și funk, la DJ-i și lăutari. 

Legătura cu muzica lăutărească, pentru Larisa, e undeva în copilărie, dar fără o amprentă clară: ”Romică, prietenul cel mai bun al tatalui meu, era un meloman al genului și tot punea lăutaria să curgă odată cu șprițul când venea pe la noi, însa muzica a trecut pe lângă mine. Cred că lumea din care venea muzica asta ma interesa mai mult. Era vie, primitivă, sălbatică. Nouă și intimă, în același timp”. 

Dar Larisa a luat drumul tarafurilor uitate când a încropit un taraf condus de Caliu cu lăutari din Clejani pentru un eveniment în București la Grădina Floreasca. Momentul a fost atât de puternic că Larisa a decis că excitația e mai mare decât frica de necunoscut și așa și-a luat curajul să fondeze Taraf de Caliu.

”Nu mi-aș fi imaginat vreodată că voi lucra cu lăutari, când îmi tot ziceau mi se ridica părul pe mine la gândul cum e să fii femeie printre ei. Pentru ei mi-ar trebui o carte ca să pot cuprinde poveștile pe care le-am strâns în 5 ani. Au fost agonie și extaz și un arc pentru întelegerea în profunzime a acestei lumi. Odată ce lucrezi cu haiducii, poți lucra cu oricine. Rolling Stones sunt fix pix.”

Odată intrată în această lume, Larisa a descoperit că mai erau multe comori ale lăutăriei de descoperit, așa că, în pandemie a pornit Șaraimanic, proiectul prin care să scoată la lumină mare nume precum Taraful de la Vărbilău, Ionel Tudorache, Marian Mexicanu, Ionică Minune, Bibescu, Marin Alexandru, Cristinel Turturică, Neluță Neagu, Catanga, Panseluța Feraru, Giani Lincan și mulți alti lăutari care aveau nevoie de o scenă. Șaraimanic a pus lumina pe ei, pe poveștile și pe muzica lor.

 Poză de Florin Bondrilă

Mai apoi, Larisa a călătorit mult în ultimii ani și a descoperit și alte lumi care păreau, ”la fel ca într-o Matrioska, să fie parte din aceeasi lume vie, primitivă, sălbatică, mistică a lăutarilor. Cuba, Senegal, Brazilia, Serbia, Franța, Spania, Liban sunt câteva dintre țările care mi-au revelat lăutari și lăutărese ai lumii. Și pe care Șaraimanic încearcă să îi aducă împreună.”

Proiectul Șaraimanic funcționează ca o agenție de booking de artiști, organziator de evenimente proprii (Șaraimanic Festival, Șaraimanic înVie, Șaraimanic la Palat), curator (curtea Șaraimanic de la Jazz in the Park, Șaraimanic în Control, Cartierul Sucar de la Nostalgia) și ca producător muzical (albume, clipuri).

Dar Larisa ne spune că există și piedici în a dezvolta un astfel de proiect în care vânzarea de bilete nu are cum să susțină costurile, mai ales când vorbim de evenimente care nu prezintă nume, și lumi. De aceea, planurile pentru viitorul Șaraimanic au în vizor și niște fonduri culturale, care să permită evoluția proiectului. 

Tot la capitolul planuri, Larisa plănuiește lansarea unui vinyl Taraf de Caliu, un album moștenire culturală pentru muzica lăutărească. ”L-am înregistrat în pandemie cu Bogdan Simion ca director artistic, mă bucur tare că va vedea lumina și generațiilor care vor veni. Deși am încheiat colaborarea cu Taraf de Caliu, trebuia să lăsăm ceva în urmă care să le cânte și nepoților.” 

Larisa, când a pornit pe această nișă muzicală, spunea că lăutarii și muizca lor strigau să fie salvate. Între timp, și-a dat seama că rolul de salvator nu e decât o iluzie.

”Nu îi putem salva pe ei ca artiși, fiecare are o istorie personală grea. Însă putem salva relația pe care o avem cu ei, adică muzica. Pentru mine muzica lăutărească e Cenușăreasa României, cea mai frumoasă de la bal. Mă bucur mult că și-a găsit Prințul, un public care e topit după ea. Nu stiu dacă pot să salvez o muzică, dar știu sigur că pot să o iubesc și să încerc să am grijă de sufletul ei: de la cum ne comportăm cu artiștii, la locurile în care le expunem muzica, felul în care o prezentăm și încrederea pe care le-o dăm ca e bine să se cânte pe ei, ca și cum ar fi singuri.”

Muzica e personală și creează contexte de trăire cât mai diverse pentru fiecare ascultător. Iar o muzică vie, străveche și totuși continuu nouă, așa cum e muzica lăutarilor lumii, oferă și mai multe contexte de trăire, mai ales că vorbim de o muzică pe care trebuie s-o experimentezi LIVE, nu în căști.

Iar Larisa vrea să continue să construiască contextele în care publicul să acceseze această muzică. De aceea, pentru anul acesta pregătesc un Șaraimanic înVie, la cules de struguri și o relansare a brandului Șaraimanic la final de an. 

Șaraimanic e un organism viu, care a avut piedici și aventuri atât ca business, cât și ca proiect în care resursa umană e factor decisiv, și în backstage, și în public.   

”Piedicile nu au făcut decât să îmi confirme că trebuie să fac asta. De la bunica care e îngrijorată că lucrez cu țigani, la sala de repetiții de unde ești dat afară când administratorul clădirii vede că sunt romi, mergând până în interiorul lăutarilor pentru care ești o femeie albă, vulnerabilă, care are banii. Generația nouă a scos lanțurile generației vechi. Iar eu, cumva, împărtășesc aceeași poveste cu lăutarii- nu am știu cum e să te întrebi ce-ți place ție cu adevărat și mereu mi-am dorit să fiu văzută și auzită. Terapeutic vorbind, mi-am salvat propria voce încercând să salvez vocea lăutarilor.”