Femeia care pune durerea abandonului sub ochii lumii printr-un muzeu interactiv

Dacă ai ajuns aici, îți voi spune, cititorule, exact ce-ți spune și Muzeul Abandonului când intri prima oară pe site: Vă rog să nu mă vizitați pe fugă, ci cu tihnă. 

Muzeul Abandonului este un proiect atipic și inedit pentru peisajul cultural din România. E o istorie în imagini a locurilor ce ar fi trebuit să protejeze copiii, dar i-a traumatizat. Fie că le zici case de copii. Internate. Cămine. Spitale. E istoria noastră, a tuturor, una de care nu trebuie să fugim, ci să o conștientizăm. 

Este un muzeu digital, unul în care oameni pot explora cămine ale durerii cu ajutorul tehnologiei, dar este și un spațiu participativ, unde urmași ai durerii abandonului, cât și cei implicați în procesul de adopție, împărtășesc mărturii, dovezi și povești. În universul muzeului intră și o hartă a abandonului, dar și un podcast cutremurător. 

Astfel, acest proiect oferă o imagine completă, istorică, socială și personală a abandonului și instituționalizării copiilor în România.

Prin acest proiect, Oana și echipa ei și-au propus să schimbe paradigma de percepție asupra celor abandonați, din victime în supraviețuitori.

Echipa fondatoare descrie Muzeul Abandonului, înființat în 2021, ca un proiect ”cu misiunea de a scoate la lumină o imensă rană ce influențează profund felul în care România arată astăzi. Este un muzeu ca o lumânare aprinsă pentru sute de mii de copii abandonați și niciodată pomeniți.”

În spatele Muzeului abandonului este Oana Drăgulinescu, jurnalist cultural cu peste două decenii de activitate, muzicolog și fondatoarea unor agenții de comunicare axate exclusiv pe proiecte sociale și culturale – Connect Media și Quartz Records – și Președintele Asociației Q-Arts. 

Oana s-a născut în București și a avut în jurul ei multe exemple de femei neînfricate și neînvinse, de aceea acum știe e că e rândul ei să fie una dintre aceste femei.

Iar un proiect construit în jurul ideii de durere și o istorie care a lăsat multe răni vine cu multe aprecieri, dar și cu piedici, cum ar fi finanțarea unui astfel de proiect.

”Finanțatorii consideră că Muzeul Abandonului este atât de cool, dar atât de trist. În România, companiile caută încă programe de responsabilitate socială cu subiecte lejere, iar asta ne face munca teribil de grea. Este și așa cumplit să vezi, să citești, să analizezi - documente și imagini care îți rup inima în bucăți, cum face echipa noastră în fiecare zi. Când o faci și sub continua teroare a lipsei de fonduri, este de-a dreptul zdrobitor. Dar modelele mele de femei sunt neînvinse și neînfricate, deci nu am plan de back-up, doar de mers înainte.”

Oana a crescut citind tot ce s-a putut din biblioteca școlii. În universul ei de lectură au fost în rotație și cărți precum „Fetița cu chibrituri” - o poveste la care plângea de fiecare dată, „Les Misérables”, „Peter Pan” – puștiul năstrușnic care trăiești alături de copiii pierduți. Poate nu întâmplător, aceste cărți, alături de spiritul civic pe care și-l amintește viu și activ încă din primii ani de viață, au crescut în Oana dorința de a ajuta. 

Un episod definitoriu pentru această direcție este și cel povestit de fondatoare: 

”Pe la 8 ani am organizat o școală de vară pentru comunitatea romă din zona unde locuiam. Aflasem că fetele de vârsta mea nu mergeau la școală și că doar băieților li se permitea acest lucru. Faptul m-a înfuriat peste măsură, așa că am început lecții de scris și citit cu fetele. Tatăl fetelor a venit la bunica și a rugat-o să mă potolească, pentru că interveneam peste regulile familiei lor. Bunica mi-a explicat suficient de bine cât să priceapă mintea mea de copil că pornirea mea era onestă și bună, dar regulile lor de viață erau diferite și uneori poți să strici mai mult încercând să repari ceva ce tu nu poți înțelege, din contextul tău cultural și social. A fost prima lecție despre cum ajuți un om – nu cum crezi tu că e bine, ci găsind calea care este potrivită pentru el.”

Activitatea profesională a adus-o pe Oana cât mai aproape de groapa de durere a abandonului.

Lucra pentru o organizație care vedea de copiii vulnerabili și avea proiecte de dezinstituționalizare și de prevenire a abandonului. Astfel, ajungea des în situații în care vorbea cu mame și copii și atunci a înțeles ”că distrugerea emoțională provocată de abandon este aproape de necuprins și nevindecat”. 

Iar Muzeul Abandonului este propunerea Oanei și a echipei care s-a coagulat în jurul acestui proiect de a pune pe masa discuțiilor aspecte mai puțin cunoscute despre căminele de copii în care se întâmplau atrocități, cum este cel de la Sighet, un spațiu care a ajuns în presa internațională în anii 90 și a atras valuri de adopție din străinătate.

Tot muzeul este cel care aduce în atenția vizitatorilor și mostre a ceea ce înseamnă instituționalizarea în România, direct din gura și din experiențele copiilor abandonați. 

La nivel de impact, pe lângă cel emoțional și cel profund asupra conștiinței, Muzeul Abandonului a avut 6 expoziții, câteva mii de participanți la evenimentele fizice, și niște milioane care le-au citit cercetările și poveștile expuse.

Au ajuns până pe scena de la Museums and Heritage Awards de la Londra, ca unul dintre 5 cele mai bune muzee digitale ale lumii.

Din octombrie 2024 Muzeul Abandonului este prima entitate muzeală din România membră a Coaliției Internaționale Sites of Conscience, o rețea internațională a spațiilor conștiinței cu peste 370 de membri din peste 65 de țări, care de peste 25 de ani confruntă moșteniri violente ale trecutului pentru

Motivația unei astfel de misiuni stă în istorisirile Oanei, o dorință descoperită odată ce a intrat în lumea abandonului: 

”Vedeam copiii care se agățau de tine în orfelinate, să te roage să stai puțin cu ei, să-ți arate caietul lor cu bastonașe și nota lor de 10. Voia să-i arate mamei simbolice din tine și din orice femeie care intra acolo că el era un copil bun și merita să fie iubit, că avea un caiet frumos care ar fi trebui să îl facă demn de a fi fost păstrat de familia lui. Apoi mai vedeam lanțul de sărăcie și deznădejde care nu părea să se poată rupe: familii cu mulți copii, din ce în ce mai mulți la fiecare vizită, cu fetele mai mari ale familie, încă minore, purtând deja în pântece prunci ce aveau să trăiască în aceeași mizerie și deznădejde ca și cei de dinaintea lor. Și m-am întrebat cum se poate opri această succesiune a deznădejdii? Cine se va opri să vadă caietul cel frumos al copilului ce rămăsese al nimănui? Cum am putea face să fim mai responsabili cu sufletele pe care le aducem pe lume și cu oamenii de lângă noi, care trăiesc în atâta deznădejde și lipsă de speranță?”

Despre ce vei citi:

• mediul ONG a reușit să aducă o schimbare în condițiile din căminele de copii
• dificultatea de a finanța un proiect, oricât de premiat, dar care pune în discuție subiecte atât de grele
• cum creezi o hartă a abandonului și cum alegi subiectele din istoria abandonului pe care să le scoți la lumină

Oana Drăgulinescu face parte din proiectul "Femeile deschid România", o inițiativă lansată de start-up.ro alături de ING Bank România, prin care provocăm cititorii să descopere poveștile femeilor care schimbă România zi de zi, prin acte de curaj sau de normalitate. Proiectul, construit sub forma unui spațiu interactiv, vă provoacă să nu rămâneți doar la 24 de exemple date de către noi, ci de a le extinde zi de zi, prin sugestiile voastre.

Oana Drăgulinescu, fondator Muzeul Abandonului - muzeu digital și participativ 

M-am născut în București, am copilărit lângă parcul Carol, într-un cartier cu străduțe care mă fascinau, cu multe case care supraviețuiseră comunismului. Bunicii mei stăteau la bloc, făceau parte dintre cei mai puțini norocoși, a căror casă fusese demolată abuziv, așa că 3 apartamente de pe scara noastră erau ocupate de bunici și mătuși, deci o copilărie în care m-am simțit protejată și cu o comunitate susținătoare în jurul meu.

Erau multe case cu minunate curți înverzite pe străzile din jur, într-una dintre ele aveam acces și am descoperit acolo o mică instalație ce fusese un punct de observație al institutului de meteorologie, părăsit și rămas acolo. Era comoara mea secretă, o căsuță ca din povești, poate 1 x 1 m, cu obloane bleu, care să protejeze termometrele, cu o scară înaltă de metal (poate 3 m), care ducea până la căsuță. Acolo erau toate comorile mele: bucățele de material, jucării, tot felul de mărunțișuri colorate. Bunicii mă lăsau să fac orice nebunie creativă, de la a-mi nota poeziile care îmi veneau în minte înainte de a fi învățat să scriu și până la a mă lăsa să organizez mici coruri de cartier sau piese de teatru, în apartamentul nostru cu două camere.

Imediat ce am învățat să citesc, aceasta a devenit noua mea pasiune și când am început școala am împrumutat de la biblioteca școlii de muzică unde eram elevă cam toate cărțile potrivite vârstei mele. În clasa a IV-a, bibliotecara mi-a dat Mizerabilii de Hugo, pentru că nu mai avea opțiuni pentru mine. Cred că cel mai mult mi-a plăcut să citesc povești în copilărie, iar ca adult, cel mai mult îmi place să spun poveștile celor care nu au avut niciodată în copilărie o voce, cărți, căsuțe magice sau familii iubitoare. 

Am studiat pian din clasa a I-a, la școala de muzică de pe strada 11 iunie. În 1990 m-am mutat la Liceul George Enescu, pe strada care se numea atunci Locotenent Dumitru Lemnea. Călătoream zilnic de lângă Carol și până pe Calea Victoriei, pentru a ajunge la școală.

Am intrat apoi la Conservator, unde am studiat cercetare în muzică – muzicologie. Apoi un master în studii Culturale Britanice. În paralel am început să colaborez cu televiziunea română pentru proaspăt înființatul TVR Cultural și m-am îndrăgostit de televiziune. Ulterior am început să colaborez. Ca jurnalist de televiziune, cu foști colegi muzicieni, unii dintre ei celebri astăzi. Așa am început să învăț comunicare culturală, apoi socială. Am creat o mică agenție de comunicare specializată pe aceste teme. În 2021 am fondat Muzeul Abandonului, alături de un grup fabulos de oameni: atât profesional cât și moral. Să lucrezi alături de ei este ceea ce mă face să fiu entuziasmată în fiecare zi de acest proiect. 

Să mă plimb și să citesc. De fapt e aproape același lucru, îmi place să descopăr lumea și să mă minunez de magia vieții și să descopăr oameni și locuri noi, fie la pas, fie printre pagini de carte. 

Domeniul meu a tot variat: muzică, televiziune și jurnalism, comunicare și apoi Muzeul - acest spațiu al conștiinței. Dacă ar fi să le pun cap la cap cred că am fost mereu în căutarea de povești senzaționale, acele povești care ne reclădesc, ne ajută să aflăm cine suntem ca indivizi și societate. 

Străbunica și bunica mea au fost două femei teribil de puternice, niște NEÎNVINSE: de viață, de politică, de vremuri - mereu într-un echilibru interior ancorat în decență și empatie. Asta am văzut în jurul meu de când am deschis ochii. Mama la fel, a preluat de la ele aceste modele comportamentale și morale. 

Apoi au fost alte minunate femei cu care m-am intersectat și care m-au învățat cum să-mi cauți drumul, cu iubire pentru cine sunt și cu delicatețe și grijă pentru cine sunt ceilalți. Una dintre ele a fost profesoara mea de pian, care s-a stins, din păcate, foarte recent. Mihaela Pârlea era un pedagog înnăscut și făcea mai mult decât să te învețe pian, te învăța să te vezi, să te auzi, să te așezi în tine, indiferent daca erai sau nu un mare pianist. Pur și simplu să folosești muzica pentru a te cunoaște.

Apoi am avut o lecție teribilă despre curaj venită de la mentorul meu în televiziune, Luminița Constantinescu. Intram în orice încăpere ca un șoricel, atentă să nu atrag atenția, să nu mă vadă sau audă nimeni. Luminița era o forță a naturii și cumva, ori îi făceai față, ori erai complet strivit de personalitatea ei. Acest om m-a învățat mai întâi curajul, apoi colegialitatea și camaraderia, mi-a stat alături în niște momente foarte complicate, în care tot ajungeam, din pricina acestui simț al dreptății moștenit de la femeile familiei mele. 

Apoi am mai primit o lecție a decenței și carității, pe care sper din tot sufletul că am asimilat-o, pentru că a fost predată de una dintre prezențele fabuloase din viața mea – Prințesa Marina Sturdza. Din păcate, în afara de mama, le-am pierdut pe toate aceste neînfricate și neînvinse, dar au rămas cu mine lecțiile lor. 

Sunt tare mândră de Muzeul Abandonului. Este un proiect despre curaj, asumare, empatie și prietenie. Uneori este greu să fii și managerul proiectului și prietenul colegilor tăi, poate uneori eșuez la capitolul prietenie și sunt acest metronom care anunță următorul deadline, următorul proiect, următorul decont. Dincolo de toate acestea am imensul noroc de a fi înconjurată de niște femei strașnice, profesional și uman, care mă inspiră.

Simina Bădică  - istoric și Ioana Călinescu – antropolog și om de comunicare, ele sunt cele două co-fondatoare ale proiectului. Iris Șerban și Anca Niță – aceste zeițe ale arhivei și niște cercetători care vin cu viziuni proaspete și profunde asupra subiectelor cercetate. Ana Maria Ciobanu – un condei fabulos, un om de-o extraordinară sensibilitate dar și reziliență, care a sondat cele mai grele subiecte ale Abandonului. Și nu în ultimul rând Iulia Țurcanu, cea care îmi ține spatele pe mai multe subiecte decât pot enumera, dar mai ales pe comunicarea muzeului. 

Împreună, în ultimii trei ani, am luat mai multe premii decât pot acum căra într-un rucsac mare; la propriu îmi ocupă un dulap. Am creat 6 expoziții, am avut niște mii de oameni în evenimentele fizice, niște milioane care ne-au citit cercetările și poveștile expuse.

Am ajuns până pe scena de la Museums and Heritage Awards de la Londra, ca unul dintre 5 cele mai bune muzee digitale ale lumii. Am fost primiți în rețeaua internațională a spațiilor conștiinței. Am vorbit în zeci de interviuri și conferințe despre această covârșitoare moștenire a României – abandonul a aproape un milion de copii în ultimii 50 de ani. Toate acestea fac loc acestui subiect în conștiința publică și îi face vizibili, pentru prima dată pe acești oameni, nu ca pe niște victime, ci ca pe niște supraviețuitori.  

Impasul este dificultatea teribilă de a finanța un proiect social și cultural ca Muzeul Abandonului, despre care finanțatorii consideră că este atât de cool, dar atât de trist. În România, companiile caută încă programe de responsabilitate socială cu subiecte lejere, iar asta ne face munca teribil de grea. Este și așa cumplit să vezi, să citești, să analizezi - documente și imagini care îți rup inima în bucăți, cum facem echipa MA în fiecare zi. Când o faci și sub continua teroare a lipsei de fonduri, este de-a dreptul zdrobitor. Dar modelele mele de femei sunt neînvinse și neînfricate, deci nu am plan de back-up, doar de mers înainte.  

Oana Drăgulinescu – căutător de lumină și adevăr

Muzeul Abandonului e un subiect tare greu de cercetat și documentat. Ajungi martor la niște violențe din trecut asupra cărora nu poți interveni, dar povara lor nu are cum să nu existe odată ce devii participant la astfel de istorisiri.

Iar echipa care a lucrat la partea de cercetare a trecut prin mai multe momente dificile, așa cum ne descrie chiar fondatoarea:

”Ți se pare că ai înțeles toată durerea care era de înțeles și acum, ca un chirurg, vei lucra precis și aseptic...și deodată vezi o fotografie cu un corp descărnat și niște ochi goliți de viață ai unui copil fără copilărie și te prăbușești din nou de plâns. Și te întrebi cine suntem noi, cei orbi, care nu vedem nimic din această suferință? Te întrebi despre iluzia aceasta de a trăi într-o societate în care te naști, suferi și mori singur, fără speranță. Mulți dintre sutele de mii de copii abandonați în România în timpul comunismului nu doar că nu au avut șansa la copilărie, dar nici la viață, au fost mutați la împlinirea majoratului din instituții pentru minori în instituții pentru adulți. S-au schimbat doar pereții, patul de fier, mâna care oferă medicația și zăbrelele de la geam. În rest, singurătatea a rămas la fel.” 

Ce i-a ajutat să continue a fost însăși echipa și toată diversitatea ei. Oamenii de la Muzeul Abandonului vin atât cu expertize diferite, cât și cu niveluri de reziliență diverse. Astfel, au funcționat mult pe principiul apă caldă - apă rece: luând dușuri de realitate, dar și valuri de entuziasm din partea publicului sau a unor invitații. 

Muzeul Abandonului a început cu prezentarea și cartografierea căminului-spital de la Sighet. Au urmat expoziții care să facă legătura între cea mai dură formă de abandon cu abandonul cotidian și înțelegerea acestui fenomen, cât și a salvatorilor și cel mai recent, Zau de Câmpie – Lumina din întuneric, cea de-a doua expoziție imersivă semnată de Muzeul Abandonului, unde e și o formă de speranță în povești, prin poveștile celor care au găsit umanitate în subiectul instituționalizării. 

Dar subiectul abandonului are atât de multe ramificații că e dificil să alegi ce scoți la lumină. Și aici intervine din nou echipa, așa cum ne spune Oana, oameni care s-au adunat în jurul unei idei sub forma unei regăsiri. 

”Nu a fost o căutare, ci o regăsire, ne-am regăsit în jurul muzeului. Apoi toate proiectele au venit foarte natural, ca o împletire a intereselor noastre individuale și colective. În final ne întrebăm cu toții, la fiecare nou proiect: dacă servește scopului participativ, dacă este vindecător, dacă aduce la lumină o nouă fațetă care să transforme subiectului abandonului dintr-unul uitat și îngropat într-unul integrat social. Dacă răspunde acestor întrebări, atunci sigur va fi pe lista noastră de lucru.”

Iar firele pe care aleg să meargă în echipă trebuie să rezolve o problemă de percepție, nu una de schimbare a sistemului. Astfel, ei devin agenți care lucrează în beneficiul celor abandonați, dar nelucrând efectiv cu ei, și cu societatea care i-a exclus. 

Schimbarea pe care echipa muzeului vrea s-o aducă la nivel de conștiință colectivă este o completare firească a ceea ce fondatoarea crede că a fost un efort al mediului ONG pentru ce a însemnat instituționalizarea copiilor în România. 

”Cel mai important fenomen care a avut loc în România pe tema abandonului a fost constituirea mecanismelor societății civile. Organizațiile non-guvernamentale au făcut 90% din treaba statului și a noastră și nici măcar nu realizăm cât de mult a contat munca lor. Există o percepție foarte proastă în jurul publicului referitor la ONG-uri, iar bruma de imagine bună acumulată în primele zile ale conflictului din Ucraina s-a evaporat ca un balon de săpun odată cu scandalul azilelor. Dar adevărul este că aceste ONG-uri au adus sume colosale din exterior pentru finanțarea proiectelor de dezinstituționalizare din România și mai ales noi sisteme de lucru cu cei vulnerabili, o nouă paradigmă. Altminteri, am fi fost în continuare un stat cu sute de orfelinate și sute de mii de copii care trăiau in condiții inumane, dincolo de ziduri și gratii tăcute. Apoi statul a urmat cumva linia trasată de ONG-uri și a creat un nou context legislativ, instituții noi, mă refer la toată reforma protecției copilului demarată din 1997. Dar startul a fost dat de ONG-urile occidentale și de voluntarii lor. Primii care au avut suficient curajul să ia în brațe un copil irecuperabil sau diagnosticat cu HIV, să testeze metode de recuperare și de schimbare a dinamicii dintre îngrijitor și beneficiari au fost ei. Nici măcar nu ne imaginăm prin ce au trecut acești oameni, ce au văzut și trăit, pentru ca sistemul de protecție să se afle în punctul de azi. Nu este perfect, dar este incomparabil mai uman.”

Trauma primită ca moștenire de țară este greu de conceput, iar atunci când cineva îți pune dovezile în față, durerea poate veni și cu sentimente de vină și neputință. 

Oana se referă la alienarea din jurul subiectului abandon ca la o ”orbire socială”. Ca cei care au stat gard în gard cu un cămin al durerii unde mureau copii și spun că habar nu au avut ce se întâmplă dincolo de pereții clădirii. Iar acesta este un răspuns conform cu volumul de durere pe care ar fi trebuit să-l îndure. 

”Scopul muzeului este acesta, să ne împrietenească cu acest subiect și să putem accepta la un moment dat că ieri am fost așa, orbi și inumani, dar astăzi este o nouă zi și putem alege din nou cine suntem, ca indivizi și ca societate.”