Gheara rece a României

Articolul acesta a apărut în secțiunea „Nota redacției” din newsletter-ul start-up.ro de marți, 19 octombrie. Puteți să vă abonați la newsletter aici.

Că nu trăiam ”într-o țară ca afară” știam din adolescență, de la primul drum în afara României,la 15 ani, când am realizat că lumea e mai mare decât Bacăul mohorât, plin de hârtoape și de sărăcie și de clădiri abandonate, în care am avut privilegiul de a mă naște dintr-o familie bună, muncitoare, care s-a asigurat că singurele lucruri care-mi lipsesc cu adevărat sunt fițele tipice unui copil de bani gata, cu toate că nu s-ar fi încadrat întru totul în definiția râvnitului ”middle class”. 

Dar lucrurile păreau să se schimbe. În bine. Gropile începeau să se mai astupe, lumea nu mai pleca ”la cules” ca înainte, părea că avem șansa de a scăpa de corupția clanului ce stăpânise orașul și-l adusese aproape în pragul falimentului imediat după revoluție. Și aveam acces la informație și tehnologia se ieftinea și ea, și parcă toți de vârsta mea începeam să gândim altfel, să împărtășim alte valori și să avem speranța că vom putea noi schimba noi lucurile - mai repede, mai informat, mai în raport cu ce vedeam ”afară”. 

Am făcut 18 ani, a lovit criza, am plecat la facultate și m-am angajat în unul dintre domeniile cele mai afectate de criză, că ăsta era planul dinainte să știm ce urmează. Părinții mei, și ei afectați direct, s-au zbătut să mă țină pe mine la studii și pe sora mea mai mică la liceu. Dar ne uitam cu toții în jur și vedeam că nu suntem singurii afectați de criză, că e o situație globală, și am tras și am sperat că lucrurile își vor reveni cât mai repede. Nu și-au revenit chiar repede. 

Tatăl meu a ajuns să-și închidă micul business din HoReCa pe care îl avea de mai bine de un deceniu, pentru că oamenii care îi erau clienți își pierdeau joburile pe capete și ajungeau să-și trăiască viețile ”pe caiet”. Au fost ani grei - mai grei decât m-au lăsat ai mei să-i înțeleg cu adevărat, mai grei chiar decât s-au văzut la televizor pentru mulți aflați deja spre marginile societății - și a început iar o mare migrare spre pășuni mai verzi. 

De data asta nu mai plecau doar cei ce simțeau că nu mai pot supraviețui efectiv dacă nu emigrează, ci și cei care simțeau că nu mai au nicio șansă să schimbe ceva în bine - cei ce ar fi putut, cu adevărat, prin cunoștințele și experiența lor să schimbe ceva în bine. Eu nu m-am gândit să plec. 

Lucram în presă de câțiva ani deja și mi-era foame - foame de afirmare, foame de un salariu mai bun decât cel al unui muncitor necalificat, foame de schimbare pe care credeam că o pot pune chiar eu în practică. Iar lucrurile păreau să se schimbe. 

Cu toată corupția de nivel înalt, cu toate problemele pe care le cunoaștem cu toții, România anului 2019 era cea mai bună versiune a României de până acum. Aveam orașe care efectiv au renăscut din cenușă și au devenit hub-uri internaționale de talent și de inovație. Orașele mai mici - precum Bacăul - s-au transformat în medii prietenoase pentru familii cândva destrămate de visul unei vieți mai bune în Italia sau Spania. Aveam tragedii zilnice și motive de răscoală dar, obiectiv vorbind, pentru majoritatea populației lucrurile stăteau mai bine decât în urmă cu 10 ani. Nu la fel de bine ca în alte țări din jur, bineînțeles, dar suficient de bine încât să nu mă gândesc că poate ar trebui să-mi fac bagajele și să plec și eu spre pășuni mai verzi. 

Și apoi s-a întâmplat. La nivel global. Cum nu s-a mai întâmplat de multe decenii, cum nimeni din generația noastră nu se aștepta să se întâmple vreodată. A venit pandemia și ne-am dat seama cât de rău e. Dar am sperat că poate va fi bine. Chiar și când, anul trecut, începuseră să ne moară oameni pe capete, vedeam o oarecare lumină la capătul tunelului - va veni un vaccin și va fi bine. Și l-am așteptat și a venit și am fost nu doar fericit - ci orbit de optimism.

Și am fost prost. Că ce am gândit s-a aplicat la toată lumea, mai puțin la noi. Și alții trăiesc - la propriu și la figurat - iar noi murim pe capete și o să murim de foame, cu anafura sub limbă și tuburile de oxigen în gât. Asta dacă suntem suficient de norocoși încât să prindem unul încă cald, proaspăt scos din gâtul altui nefericit care ”nu a mai avut zile”, pe care ”l-au omorât medicii”, pe care ”l-a luat Dumnezeu, că l-a vrut lângă el”.

Și iar mă număr printre norocoși. Pentru că toți cei dragi mie și ai lor s-au vaccinat și sper ca boala să-i ocolească de tot, cum i-a ocolit și până acum. Dar mi-e din ce în ce mai greu să sper. Pentru că într-o țară în care e mai multă boală decât rațiune nu te poți ascunde de moarte. Într-o țară în care ura și paranoia au luat locul bunului simț și al educației, în care corupția, misticismul cleric, dezinformarea și incompetența politică au născut monștri sinucigași gata să-i tragă și pe alții după ei spre ”tărâmul promis”, speranța nu-și mai are locul. 

Și nu am pierdut oameni dragi - încă - din cauza a ce e în jur. Dar am pierdut dorința de a rămâne aici, încrederea că pot contribui în vreun fel la schimbare pozitivă, optimismul că va fi, cândva, mai bine. 

Pentru prima dată în viața mea, iau în considerare faptul că ar trebui să plec din țară. Să renunț la ce am construit aici, să-mi mut existența cu totul într-un loc în care oamenii încă sunt oameni și nu ființe înghițite de delir criminal, de interese meschine, de temeri nefondate alimentate de teorii absurde ce-i fac orbi față de pericolul foarte real și foarte prezent din jur. 

Și nu mi-ar fi foarte greu să plec, teoretic. Sunt încă tânăr și mă duce capul, granițele Europei sunt încă primitoare pentru noi. Încă. Dar, practic, aș pleca degeaba. Pentru că cei apropiați mie care sunt relativ vulnerabili în fața bolii nu ar putea să plece la fel de ușor. Nu e o problemă de ”plec, câștig mai bine și le trimit și lor bani”, cum a fost pentru mulți care au plecat până acum. Că banii nu vor goli țara nici de boală, nici de ură, și banii nu îi feresc de moarte pe cei bătrâni, pe cei vulnerabili. Iar sănătatea, educația și cultura lumii vestice nu au fost produse de import la fel de populare precum conspirațiile și influențele rusești, iar faptul că eu aș pleca nu va schimba asta. 

Și dacă plec, pe ai mei cui îi las? Că e clar că lucrurile, de aici încolo, vor merge doar jos. Eu poate îmi regăsesc speranța în alte părți, dar pe ei cine îi mai scapă de gheara rece a României? Și, cu fiecare zi ce trece, parcă-i simt și eu degetele înghețate pe șira spinării. Și, cu fiecare zi ce trece, parcă mă întreb și eu - pe mine cine mă mai scapă de gheara rece a României?