🔈Podcast Tariq Krim: ”Computerul era cea mai pură formă de tehnologie. Azi e cea mai coruptă”

În prezent, Tariq Krim (47 de ani) este fondatorul Polite, un studio dedicat renașterii etice a internetului, fiind, totodată, unul dintre avocații mișcării Slow Web.

În întreaga sa carieră Tariq a fost pasionat de realizarea unor produse disruptive. A primit primul său calculator la 10 ani, iar la 12 ani și-a construit propriul server. A lucrat ca jurnalist atât în Franța cât și în Silicon Valley.

Una dintre primele sale afaceri a fost Netvibes, un personal startpage folosit de milioane de utilizatori din întreaga lume. A urmat Joliecloud, un business care l-a adus printre pionierii industriei de personal cloud computing.

Tariq a lucrat, de asemenea, ca și consilier pe tehnologie pentru guvernul francez și în 2007 a intrat pe lista MIT Technology Review ca unul dintre inovatorii de top sub 35 de ani.

Tariq Krim a fost prezent la final de ianuarie la București la invitația BCR, oferindu-le fondatorilor din acceleratorul InnovX câteva sfaturi din vasta sa experiență.

Am stat și noi de vorbă cu el și puteți asculta podcastul sau puteți citi cele mai importante declarații ale sale mai jos.

Ascultă podcast-ul pe orice platformă dorești. Intră pe Anchor.fm pentru a alege serviciul de streaming preferat. 

Călătoria de până acum a lui Tariq Krim

Am avut norocul de a avea 3 momente în care tehnologia mi-a schimbat viața.

Prima dată, eram în anii 80. Eram, în esență, un mic hacker. Descopeream la acel moment proto-internetul. Era o lume înainte de apariția internetului de acum.Îîn cazul telefoanelor era un serviciu online gratuit care în Franța se numea Minitel, și, bineînțeles că foloseai acest serviciu ca să intri pe diverse anunțuri.

Dar oamenii ca mine, și alți pasionați de tehnologie, foloseau Minitel-ul pentru a se conecta între ei. Apoi am creat mini-servere și ne-am dat seama că putem să luăm legătura cu oameni din State, din Germania. Era despre puterea pe care o aveam pentru a explora.

E amuzant, pentru că la acel moment, ideea de a criminaliza activitatea online, hacking-ul cum este văzut acum, nu existau ca și concepte. Vorbim despre o perioadă extrem de timpurie a internetului.

Am învățat atât de multe despre această cultură, apoi am vrut să vorbesc despre asta, să le spun ș altora. Eram la începutul anilor 90 și citeam într-o zi un articol despre tehnologie, despre cyberpunk, despre toată nebunia care ar urma să vină, și am scris redacției spunându-le că sunt prostii.

Iar editorul mi-a spus, ”ok, pentru că știi mai bine, nu ai vrea să vii să lucrezi pentru noi?”. Așa am ajuns să fiu jurnalist și să lucrez pentru un tip absolut unic și nebun, care avea Radio Nova, un radio mai underground, unul dintre primele posturi care dădeau rap, afrobeats. Avea și o revistă și i-am povestit despre un compet nou, o revistă care apărea în SUA, Wired, și am zis ”hai să mergem și noi acolo”.

Ne-am conectat cu jurnaliștii de acolo și l-am descoperit pe John Perry Barlow, Kevin Kelly, toți oamenii de tehnologie de la începturi, cei care aveau la avel moment o viziune disruptivă asupra internetului.

La un moment dat aveam 2 joburi, lucram ca inginer în San Francisco. De fapt, am urmat facultatea, m-am specializat pe AI, voiam să-mi fac doctoratul pe  AI, dar un profesor de acolo mi-a spus, rețineși faptul că eram la milocul anilor 90, ”lasă AI-ul, nu mai interesează pe nimeni inteligența artificială, AI-ul e mort. Nu putem să-ți găsim bani dacă o faci pe AI”.

Am ajuns să dau peste un tip care m-a întrebat dacă nu aș vrea să merg să lucrez în San Francisco. I-am spus, ”lasă-mi, te rog, puțin timp să mă gândesc”. Apoi am închis telefonul și mi-am spus ”ce naibii fac?!”. L-am sunat imediat și am acceptat oferta lui.

Am mers acolo și am descoperit o cultură pe care nici nu mi-o imaginam. Pentru mine a fost extrem de interesant.

Experiența din Silicon Valley

Cred că sunt câteva momente de cotitură în ceea ce privește cultura tech din Silicon Valley. Au fost pionierii, cei care au făcut chipseturile. Acolo am văzut ideea asta că iei cei mai buni oameni de pretutindeni și-i aduci la aceeași masă și îi lași să lucreze la ce e mai bun.

Ceea ce e foarte interesat, pentru că managementul clasic pe care îl vezi în companiile mari, mai ales în Europa, era de a transforma oamenii în cea mai proastă versiune a lor. Aici era invers: hai să vedem cum putem deveni mai buni.

Am stat acolo și am făcut o grămadă de interviuri cu unii dintre cei mai valoroși oameni din tehnologie. Am făcut unul dintre primele interviuri cu Jeff Bezos – în Franța nu a venit niciun jurmalist pentru interviu, pentru că era un nimeni la acel moment, dar eu am zis că vreau neapărat să stăm de vorbă. Am stat o oră întreagă cu el.

M-am întâlnit cu Steve Jobs, Mark Andreessen (care ulterior a devenit investitor într-una dintre companiile mele), cu aproape toată lumea care mișca lucrurile în tech în Slicon Valley.

Apoi m-am întors în Franța, însă unul dintre ultimele interviuri pe care le-am făcut înainte de a pleca din Silicon Valley a fost cu un tip care avea un business online în domeniul muzicii. Și am fost total fascinat. Și în acel moment s-a întâmplat ceva foarte ciudat: a fost un fel de experiență extra-corporală și am văzut toată scena dintr-o altă perspectivă. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că vreau să fiu și eu tipul ăla.

Mi-am sunat editorul, i-am spus că vreau să devin antreprenor, mi-a urat succes, am plecat și am zis că-mi voi începe propria afacere deși habar nu aveam cum să fac asta.

Era 99, nici nu știam la acel moment dacă vom supraviețui anului 2000 cu acea nebunie de Y2K. Eram în San Francisco, aveam ceva bani puși deoparte și nu știu din ce motiv am simțit că rețeaua mea de cunoștințe este, mai degrabă, în Franța.

Acum cred că rețeaua ta de oameni care te pot ajuta este acolo unde simți tu că ai cel mai bun vibe.

Primele idei antreprenoriale

Așa că am decis să mă întorc la Paris și să lansez o companie în industria muzicală online.

Am lansat un blog, un fel de versiune anterioară a Gizmodo, un blog orientat pe segmentul de gadgeturi, cu o grămadă de oameni care căutau informații despre următorul gadget pe care să-l cumpere. Erau primele zile ale MP3-ului, lumea descoperea aceste lucruri și vom despre ele, și ajunsem la un topic despre ceva incredibil denumit Iriver care era în Coreea.

Lumea mă întreba cum ajunge să pună mâna pe așa ceva. Pentru că habar nu aveam, am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe fondatorul companiei și el m-a întrebat dacă nu aș vrea să distribui dispozitivele.

Așa am ajuns un fel de site de ecommerce/blog/comunitate. Să nu uităm că totul se întâmpla în anii 90, deci cu mult înainte ca aceste lucruri să devină ceva obișnuit pentru toată lumea.

După ceva timp am vândut partea de business de distribuție și am rămas doar cu blogul. Voiam să trăiesc doar din zona de editorial.

Într-o zi, mă uitam pe o listă de bloguri și mi-am dat seama că sunt mai multe decât pot urmări și m-am gândit, alături de colegii din echipă, să construiesc o platformă cu ajutorul căreia să le organizez mai bine și să aleg ce vreau să urmăresc. Așa a apărut ideea Netvibes. Nu știm cum am reușit asta, dar am primit un mail de la Mark Andreessen care ne spunea că este impresionat de proiectul nostru.

Am fost extrem de bucuros! Mai apoi, un tip de la TechCrunch – pe vremea aia habar nu aveam despre ei - m-a sunat și mi-a invitat la un grătar pe care publicația îl organiza, spunându-mi ”uite, noi facem un grătar săptămâna viitoare, și acolo este o șansă să-ți prezinți produsul”. I-am răspus că mi-ar face plăcere, dar că sunt la Paris. De fapt și de drept, conduceam tot business-ul dintr-o cafenea.

Știi că ești anteprenor în momentul în care iei imediat decizii.

Și asta nici măcar nu e cea mai nebunească chestie. Într-o zi m-a sunat un manager de top din Disney care mi-a spus că dorește să-mi cumpere site-ul. Întreb cu cât, și în mintea mea îmi spun că dacă valorează atât de mult la câteva zile de la lansare, poate că ar fi interesant să vedem până unde putem ajunge.

Așa că am refuzat oferta, am luat totul și am pus pe servere, am luat numeme Netvibes, am făcut totul ca la carte și apoi venise momentul să căutăm investitori. Am fost norocos să-l am alături de Marc Andreessen.

Apoi am descoperit că Microsoft, Google și Yahoo copiau, într-un fel ceea ce făceam noi. Era flatant, dar e drăguț până în momentul în care îți dai seama că ți-au cam furat ideea, întreaga arthitectură. În China aveam 20 de clone ale produsului nostru. Era o nebunie.

În acel moment începuse cu adevărat nebunia blogurilor iar întrebarea pe care mi-am pus-o era ”cum vom putea trăi într-o lume în care conținutul e nelimitat”. Erau 2 opțiuni: nu o să supraviețuiești, sau o să ajungi să alegi foarte bine ce vrei să știi.

În cazul Facebook și Google mai exista și cea de-a treia variantă, și anume că mașinăriile vor decide pentru tine ce vei citi.

Dar eu m-am opus acestei din urmă idei. Nu mi se pare corect să aleagă cineva pentru tine. Ceea ce vezi te ajută să-ți construiești propria părere despre lumea în care trăiești. Altfel, poți manipula extrem de ușor oamenii și este greu să mai revi în punctul de plecare de la acel moment.

Așa că ne-am dorit să creăm baza unui slow business. Nici măcar nu există un logo pentru că ne-am gândit că oamenii merg într-un loc în care-și creează propiul produs. Dacă mergi într-un loc i vezi logo-ul de la Google sau Facebook, îți dai seama că, de fapt, tu închiriezi acel loc. Nu este cu adevărat al tău.

Am strâns o grămadă de bani la vremea aia, 15 milioane de dolari. Am adus alături de noi Sequoia, Tim Draper își dorea să investească în noi. Dar odată ce strângi bani încep problemele. Mai erau doar câteva companii ca noi, Lastfm și poate Daily Motion în Franța. Dar noi reușisem ceva ce mai reușise doar lastfm: aveam un statut. În SUA oamenii ne iubeau. Avem o atacție nemaipomenită acolo.

Dar, după cum spuneam, odată cu banii vin și problemele. Inițial aveam alături oameni ”humble”, care voiau să creeze ceva frumos, să lucreze cu adevărat, dar când ajungi să ai bani, atragi o grămadă de alte persoane greșite.

Spui nu, dar la un moment dat investitorii încep să te preseze să angajazi și oameni de business care, de fapt, vor să facă cu totul altceva. Lumea voia să facem B2B, nu ne-am mai înțeles, am avut o ofertă de la Google și în momentul în care unul dintre angelii pe care-i aveam a stricat deal-ul, mi-am dat seama că este momentul să renunț.

Câteodată ajungi să-ți dai seama că nu poți duce compania acolo unde vrei oricât ai încerca. Eram în vârful tututor, dar venise momentul să iau o decizie extrem de grea, anume să plec, pentru că investitorii și o parte din echipă deja voiau să mergem într-o direcție în care eu, personal, nu credeam.

Începuturile Joliecloud

Vestea bună este că firma a fost vândută, până la urmă, și a fost cumpărată pentru ideea inițială pe care o avusesem.

După ce am renunțat la acest business, am fost invitat de Forumul Economic Mondial în China, la o conferință, iar acolo m-am întâlnit cu toate bradurile mari de calculatoare din Asia.

Acolo am dat de un tip pe care-l știam deja de ceva timp, și care mi-a arătat un computer de mărimea unui card bancar. Eram pur și simplu vrăjit. Îmi spunea la acel moment, ”uite, computerele vor costa 100 de dolari acum”. Nu-mi venea să cred că este posibil, dar voiam să fac parte dintr-un astfel de business.

Din nou, nu aveam nici cea mai vagă idee despre ceea ce am de făcut. Este un motiv pentru care hardware-ul este dificil.

M-am dus în Hong Kong, am văzut orice device disponibil la acel moment, m-am întors în Paris și m-am dus la singura persoană care m-a impresionat cu adevărat când lucram la Netvibes și care a crezut în proiect, l-am cooptat în noul business. I-am spus că vom lucra la un sistem de operare și vom crea un calculator de la zero. Nu știam cum să facem asta, dar am găsit un tip super bun pe Linux, în Canada. Am avut un moment din ăla în care ideile devin extrem de clare: atunci ne-am zis că e o idee bună să-l facem numai pe tehnologii web.

Am venit cu această idee cu doi ani înainte ca Google să anunțe Chromebook-ul.

Ne-am dus în China și toată lumea ne-a spus ”nu”. Am fost norocos de data asta pentru că am ales smart money și l-am rugat pe Niklas, fondatorul Skype, care tocmai ce începea fondul de investiții, să ne susțină, iar noi am fost una dintre primele sale investiții.

Am construit una dintre cele mai bune echipe ale momentului și toată lumea care a lucrat pentru noi a ajuns să facă chestii remarcabile după.

Știi că faci o chestie nouă când te apuci să cauți pe internet și nu prea găsești răspunsuri. În cazul nostru, întrebarea era, cum ajungi să le oferi oamenilor puterea de a-și agrega informațiile pe care și le doresc.

Am reușit, într-un final, să construim calculatorul, i-am spus JolieBook. Avea un sistem de operare care se numea JolieOS și era și produsul fizic, hardware.

Însă s-a întâmplat ceva interesant. A venit Google și a lansat Chrome-ul, s-a lansat și iPad-ul, și multă lume a început să ne spună că preferă să meargă pe varianta mai sigură, cu Google, Apple sau Microsoft.

Ceea ce nu știam în acel moment era că noi construiam o companie masivă. Iar ca o companie să supraviețuiască, ea trebuie să meargă pe tendințele începute de marile companii de tehnologie, Amazon, Facebook, Apple, Google, Microsoft, care cumpără tot felul de companii ca să devină giganți de data extraction. Pentru că asta sunt.

Dacă vrei să fii în afara lor, vei fi strivit. Și ghici ce? Noi am fost striviți chiar dacă aveam un produs bun și ușor de folosit.

Un alt moment definitoriu în existența mea a fost legat de atacul de la Paris, de la Bataclan. Un prieten de-al meu își sărbătorea ziua de naștere acolo. Întâmplarea a făcut că am întârziat la petrecere. Un singur prieten din grup a supraviețuit, iar pentru mine acest lucru a fost un adevărat șoc.

Acela a fost momentul în care am început să simt nevoia de a avea mai mult opțiunea de a controla viața privată versus a merge în linie cu ceilalți, și nevoia de a avea un algoritm de personalizare.

Ideea Slow Web Movement

După multe luni pe care le-am petrecut încercând să-mi dau seama ce am de făcut, am devenit aproape sigur că viitorul este despre ceea ce numesc slow web, la fel ca în cazul slow food. Adică despre a crea tehnologie trăiește alături de tine, care se dezvoltă în jurul tău dar nu încearcă să te sufoce, despre tehnologia care nu încearcă să-ți influențeze și să-ți știe fiecare decizie din viața ta.

Tehnologia ar trebui să fie aici atunci când ai nevoie de ea, ar trebui să fie neutră în reprezentarea ei. Ar trebui să ai capacitatea de a interacționa cu tehnologia știind exact cum funcționează totul, fără ascunzișuri.

Ideea slow web este despre faptul că trebuie să ai capacitatea de a-ți trăi viața la viteza ta interioară, că ai nevoie să-ți recapeți timpul. Timpul pe care-l petreci în fața calculatorului nu este despre tine, așa cum ai putea să crezi.

Așa că ne-am gândit la 4 elemente cheie. Primul dintre ele este legat de transparență: nu încerc să te înșel când creez un produs.

Al doilea este al designului care nu manipulează: de exemplu, nu ceea ce a făcut Google recent cu ad-urile care arată exact ca pagini normale de web și nu le mai distingi. Cred că aceste lucruri ar trebui sancționate prin lege, pentru că nu este normal să fii manipulat.

Un alt criteriu important este dreptul la intimitate și faptul că ar trebui să poți folosi un produs fără ca lumea să analizeze ce faci. Este important pentru că, în momentul în care lumea își dă seama că este urmărită, tinde să-și schimbe comportamentul.

Cel de-a patrulea criteriu este legat de dreptul de a pleca. Azi trăim într-o lume în care totul este continuu. De câte ori ai renunțat la un serviciu, sau nu l-ai mai accesat de o grămadă de timp, iar ei au în continuare toate informațiile despre tine? Ar trebui să fie extrem de simplu: să spui ”eu plec, scăpați de toate informațiile despre mine și dați-mi toate informațiile personale ca eu să le mut în altă parte”. Asta numim data portability și asta ar trebui să se întâmple.

Nu știm cum de ne-am îngăduit să spunem că e ok să nu avem control asupra vieții noastre private.

Nu crezi că e ceva ce ne-am făcut singuri?

Nu cred neapărat. Cred că dacă dorințele noastre sunt influențate de ceea ce vedem. De asta cred că ar trebui să existe un fel de reglementare. Impactul pe care aprobarea celorlalți o are asupra noastră este similar cu cel pe care îl are junk food, sucurile.

Descoperim acum și ca această tehnologie duce la depresie la scară largă, pentru că nici nu ne pregătim să ne confruntăm cu realitatea altor oameni. Ne comparăm cu viața falsă pe care o prezintă alți oameni din jur. Pentru că toți spun cât de grozav e totul, dar lucrurile nu stau chiar așa.

Cred că este și o chestiune de vârstă. Când ești adolescent cauți validare, cauți modele, sau ambele, și cred că atunci când înaintezi în vârstă cauți și curiozități sau satisfacție. Cauți ceva diferit. Cauți depth, meaning, excitement pentru idei noi.

Interesant acum e că nu mai ai control asupra lucrurilor din online. Totul ți se prezintă în fața ochilor cu scopul de a te face să cumperi produse fără valoare. Din ce în ce mai mult. Întrebarea care se pune este dacă totul este sustenabil, pentru creierul nostru, dar și pentru planetă.

Și, în plus, ce se va întâmpla pe viitor din moment ce nu mai reușim să ne concentrăm la ceea ce vedem pentru perioade mai lungi de timp. Cum mai poți rezolva probleme majore dacă ești atent numai 20 de secunde la ceea ce vezi sau citești?

Dacă nu încetinim ritmul, ce ne așteaptă?

Este o întrebare foarte bună. Dacă nu ne scoatem ochii din telefoane, s-ar putea să ajungem să ni se pară că lumea reală este goală, nu are același farmec.

Deja monopolul platformelor este de 10-20 de ani. Vom avea oameni care extrag date despre noi, despre comportamentele noastre și care le vor vinde altor companii.

Algoritmii vor aduce la un loc oamenii cu teorii prostești, rasiștii, teroriștii. Întotdeauna au existat acești oameni, dar cumva, acum algoritmii folosiți de companiile mari de internet au reușit să-i detecteze și să-i aducă pe toți la un loc. Au reușit să-și găsească o casă pe diverse rețele și în diverse puncte și de acolo se manifestă în  voie.

Dar ceea ce trebuie să înțelegem este că free speech-ul nu este despre faptul că trebuie să-și fac cunoscut discursul de ură către milioane de alți oameni. Aici intervine iar chestiunea de intimitate. Este intimitatea mea o chestiune de drepturile omului? Ar trebui să lăsăm oamenii necunoscuți să intre peste tine în casă, să umble prin sertarele tale, să se uite la fotografiile tale și apoi să se ducă să le spună altora, ”uite, tipul ăsta este un candidat bun pentru ca voi să-i vindeți aceste produse”?

Răspunsul este clar nu, dar noi am permis să se întâmple aceste lucruri.

Cred că următorul pas, cel puțin la nivel european, este ca noțiunea de privacy să fie privită ca un drept al omului.

Un alt lucru de care trebuie să ne asigurăm pe viitor este ca în momentul în care o platformă amplifică un mesaj, să ne asigurăm că este responsabilă pentru rezultatul final. Pentru că le îngădui oamenilor să-și manifeste mesajele de ură către milioane de oameni ar trebui să fii tras la răspundere. Pentru că altfel îi favoritizezi pe bullies, pe cei care fac rău.

De aceea am creat Polite, un studio care mizează pe reinstaurarea unui internet cu bune maniere. Este un tool pe care l-am creat pentru mine, un site unde mi-am creat propriul desktop, acolo unde am acces la tot ceea ce citesc, un loc unde pot să mă abonez la lucrurile care îmi plac (SF, artă), unde pot urmări oamenii care vorbesc despre subiecte specifice. Am vrut să creez un loc unde să adun tot ce-mi place, să-mi creez propria identitate departe de zgomotul de pe internet.

Cred că vor fi 2 întrebări care se vor pune pe viitor: este identitatea ta generată de un computer sau o construiești singur? Este mai greu, dar pe termen lung vei fi mai fericit cu omul care ai devenit.

O altă întrebare este dacă toate momentele în care intimitatea ne este încălcată vor fi incriminate prin lege. Sper că Europa va fi prima regiune care va face acest lucru. GDPR este bun, dar este doar primul pas.

Cum administrezi încrederea acum?

În epoca fake news și deepfake, întâlnirile față în față, interacțiunea umană este cea mai bună soluție. Revenim la interacțiunea umană.

Când ne-am apucat de computing, eram convinși că un computer este cea mai pură formă de tehnologie, făcea exact ceea ce-i cereai. Acum este cea mai coruptă formă de tehnologie. Și mă tot întreb de câțiva ani unde se va ajunge.

Atunci toată lumea care lucra în tehnologie intra în acest domeniu cu cele mai bune intenții. Acum ai mai mult oameni care au ego-uri prea mari și oameni cu adevărat răi care își doresc să folosească tehnologia pentru a te face să ai din ce în ce mai puțină încredere, să fie tot mai puțin atractivă și interesantă pentru noi, utilizatorii.