Florin Cașotă
Când a apărut GTA 3 aveam 12 ani, a urmat Vice City anul următor, iar atunci când San Andreas a apărut pe console aveam 15 ani. Pentru mine, și probabil pentru mulți din aceeași generație, aceste trei jocuri au fost un punct de referință copilăria/adolescența noastră. GTA 3 și Vice City știu că le jucam în sălile de jocuri din Craiova. Timpul fiind scurt (plăteam o oră) intram în joc și nu făceam neapărat misiuni, ci mai mult mă „prosteam” în stilul clasic Grand Theft Auto.
San Andreas m-a prins cu un PC capabil să-l ruleze, așa că l-am jucat mult și bine. De aceea este și favoritul meu din toată seria. Am făcut această introducere pentru a exemplifica postura din care am abordat această nouă lansare: The Definitive Edition.
O mențiune importantă este aceea că jocurile au fost remasterizate. Nu vorbim de un remake. Practic, jocurile au primit un „lifting facial” și o modernizare a controlului personajului, deși nu pare, în opinia mea.
„Here we go again”
În primul rând, trebuie să vorbim despre grafică și despre faptul că aceste jocuri s-au schimbat la față și au primit un aspect mai cartoonish, de desene animate. Nu sunt fanul acestei schimbări și aș fi preferat un stil mai sobru. Cel mai evident este la GTA III. Originalul avea un look mai realist, mai gritty, ca un film noir. Acum arată ca Fortnite cu blocuri gri. Totuși, la nivel de claritate, animații, modele de personaje și detalii, noul joc este cu mult peste original. Acum o palmă arată ca o palmă, nu ca un triunghi mare. Totuși, nu toate elemente remasterizării au fost un succes. Efectele vremii, în special ploaia, arată foarte prost. Este prea deasă, prea puternic iluminată, astfel încât nu vezi tot timpul pe unde mergi. Al doilea lucru enervant la ploaie este faptul că ai impresia că te urmărește și că un nor stă deasupra ta. Pentru acest joc a fost introdus și un sistem dinamic de iluminare, care poate arăta bine, însă de multe ori face grafica prea întunecată, iar în unele scene, între blocuri poate fi și greu de văzut împrejur.
Un alt lucru pe care l-am observat acum la GTA III și pe care nu mi-l aminteam - nu l-am mai jucat de pe la 12-13 ani - este cât de simplistă îi este structura narativă și personajul principal, care, pe deasupra, nici nu vorbește. Jocul a fost gândit ca un sand-box unde poți să vii să-ți faci de cap în curse de mașini, împușcături pe stradă și așa mai departe. La nivel narativ, după vreo 4-5 ore de joc, e incredibil de simplu. Personajul principal scapă din pușcărie apoi intră în serviciul unui mafiot italian, iar toate misiunile sunt lipsite de profunzime, cu un schelet narativ firav. Nu mă așteptam la un roman de Dostoievski, însă măcar la o poveste mai închegată, cum sunt cele din titlurile moderne GTA, tot speram.
În ciuda faptului că cei de la Rockstar au susținut că au modernizat controlul jocului, mie tot mi s-a părut greoi și ciudățel. Nu sunt eu cel mai îndemânatic cu un controller, însă mă descurc foarte bine în jocurile de acțiune third person. Totuși, în jocurile din această colecție mi-a fost greu să țintesc.
Am trecut în Vice City și lucrurile s-au îmbunătățit. Avem un protagonist care vorbește, o poveste care se încheagă și personaje excentrice. De asemenea, observăm o varietate mai mare de tipuri de misiuni încă de la început față de GTA III.
Stilul grafic cartoony parcă se potrivește mai bine aici, în Miami, și începem să vedem un oraș mai mare și mai complex, mai multe detalii grafice și un aspect mai închegat. După trei-patru ore de Vice City am trecut în Los Santos și parcă m-am teleportat la vremea când aveam 15-16 ani. L-am jucat atât de mult, încât mai țin minte misiuni, personaje sau, dacă le-am uitat, acest remaster mi le-a adus aminte.
Aici am găsit cele mai puțin dramatice schimbări și jocul cel mai apropiat de titlurile din prezent. E și normal, este cel mai recent dintre cele trei titluri.
Am jucat cele trei GTA pe Playstation 5 și acestea ar trebui să ruleze la 30 fps în modul Quality și la 60 fps în modul Performance. Spun că ar trebui deoarece jocurile, mai ales GTA III, se „agață” pe hardware next-gen. Atât în modul Quality, dar mai ales în modul Performance, am observat scăderi de cadre în joc.
După vreo 10 ore petrecute cu cele trei jocuri din această ediție remastered pot spune că ar mai fi avut nevoie de timp „în cuptor”, după cum se spune. Jocurile mai necesită lucru pentru optimizare și eliminare de buguri, însă poate că acestea se vor rezolva pe viitor prin patch-uri.
Revenind la titlu, Grand Theft Auto: The Trilogy – The Definitive Edition mi se pare un remaster fără țintă. Nu prea înțeleg cui ii se adresează. Gamerilor ca mine care au amintiri legate de aceste jocuri? Însă nu știu dacă stilul cartoony a fost potrivit pentru asta. De asemenea, de ce am vrea să le jucăm din nou? Acum există titluri open world mai bune, până la urmă Rockstar a scris istorie cu aceste jocuri și a influențat întreaga industrie.
Dacă nu pentru noi, atunci pentru tânăra generație care nu le-a jucat la lansare? Aici stilul cartoony este de înțeles, însă problemele de gameplay (control greoi) și de optimizare i-ar putea îndepărta. În același timp, obișnuiți cu experiențe moderne de gaming, aceste jocuri vechi cu haine noi, le-ar putea ridica o sprânceană.
Înțeleg atracția realizării unor remasterizări. Un produs vechi este adus în actualitate cu un efort mai mic decât cel implicat de crearea unui joc nou. Apoi, profiți ȘI de nostalgie. Dacă tot apărut ideea ca seria de jocuri GTA să fie adusă în actualitate, mi-aș fi dorit un remake în genul Final Fantasy VII, nu o schimbare de grafică și cam atât.
