Carmen și Oana sunt forța din spatele asociației ”Dăruiește Viață”, cea care a demarat proiectul prin care Bucureștiul are acum un spital pediatric la standarde europene. Un spital care aduce și câteva premiere pentru țara noastră, așa cum e prezentat chiar pe site-ul asociației: primul Departament de Radioterapie Pediatrică dintr-un spital de copii public, primul bloc operator construit exclusiv din sticlă pentru a reduce riscul de infecții nosocomiale.

Spitalul construit de Dăruiește Viață are în dotare saloane ATI individuale, saloane de două paturi, cu paturi pentru părinți și grupuri sanitare proprii, spații dedicate copiilor precum locuri de joacă, cinema, studio radio, observator astronomic, sală de sport și recuperare și spații dedicate părinților și cadrelor medicale.

Inițiativa #NoiFacemUnSpital a însemnat până în acest moment o investiție de 53 milioane de euro, fonduri strânse exclusiv din donații de la persoane fizice și din sponsorizări. Inițial gândit ca o clinică de trei etaje pentru oncologie pediatrică, proiectul s-a transformat într-un spital cu 9 niveluri și peste 140 de paturi.

Dar totul a pornit de la un mail dat către o bază de date în care s-a întâmplat să fie și Oana.

Povestea Dăruiește Viață și intrarea lor în mediul ONG a început cu un tânăr bolnav de leucemie. ”Dragoș avea 17 ani atunci. Mama lui a încercat cu disperare să facă rost de cei 100.000 euro de care avea nevoie pentru ca Dragoș să primească o șansă la viață printr-un transplant. Eu mă aflam în baza de date a agenției de turism la care lucra. Un email trimis către toată lumea, din disperare. Am citit emailul, aveam și eu un băiat și am simțit că trebuie să fac ceva. I-am povestit lui Carmen și apoi am început amândouă să dăm zeci de telefoane și să scriem sute de emailuri. Niciuna nu avem background medical sau nu mai fusesem într-o situație similară. Dar nu am putut să rămânem indiferente la strigătul acestei mame. După un protest în fața Guvernului, când protestele nu erau ceva obișnuit în România, și sute de discuții cu autoritățile, Dragoș a mers la transplant în Israel și nu pentru că fundraisingul a reușit, ci pentru că statul a aprobat tratamentul și i-a respectat dreptul la viață. Din păcate, din cauza infecțiilor luate din spitalele din România, Dragoș nu a supraviețuit.”

Dar lupta lor în domeniul medical abia începea. Povestea aceasta a ajuns la Știrile PROTV în urma unui reportaj făcut de jurnalista Paula Herlo. După difuzarea materialului, în acea noapte, au primit peste 300 de emailuri cu situații similare.

”Atunci am fost cu adevărat copleșite. Și, după ce am răspuns fiecăruia în parte, ne-am dat seama că trebuie să facem ceva la nivel de infrastructură pentru ca bolnavii de cancer, adulți și copii, să poată fi tratați în România.”

Atât Carmen, cât și Oana nu cunosc frica și nu vor să-și trăiască viața cu temerea lui `nu se poate`. La asta se adaugă un puternic simț civic, Oana descriindu-se chiar ca un ”golan al Pieței Revoluției” de la `89 încolo fiind o prezență activă în viața protestelor și folosindu-și vocea ca să-și spună nemulțumirile.

Cu astfel de valori la bază, au ajuns și ele să creadă că pot face un spital, atunci când au început cu o intenție mult mai simplă: de a oferi niște condiții decente pacienților internați la spitalul Marie Curie.

”Pe secția de oncologie, părinții și copiii lor, care puteau ajunge la maximum 60 de persoane împărțeau două toalete și un duș la capătul holului. La început ne-am dorit lucruri simple - să nu mai fie coadă la duș dimineața, părinții să nu mai meargă cu olițele pe hol, iar copiii să aibă mai mult spațiu cât timp stau internați. Am discutat cu Raluca Șoaita, arhitecta proiectului și, după ce a analizat toate opțiunile, ne-a spus foarte clar: singura soluție pe care o aveți este să construiți de la zero”, își amintește Carmen.

În 2015 s-a conturat ideea de a face un spital, iar în 2018 au turnat fundația spitalului construit de comunitatea de donatori. În 2023 au încheiat construcția primului spital de oncologie pediatrică din România. Din aprilie 2024, copiii au început deja să fie tratați în spitalul construit de #Noitoți.

Despre ce vei citi:

  • atitudinea de justițiar și primele revolte au condus la un set de valori în care nu există nu se poate
  • un mail și neputțina unei mame au dus la descoperireau nor erori de sistem și la nevoia acută de a contribui la o schimbare
  • birocrația e doar în capul nostru uneori. Iar un spirit civic poate face minuni.

Carmen și Oana fac parte din proiectul "Femeile deschid România", o inițiativă lansată de start-up.ro alături de ING Bank România, prin care provocăm cititorii să descopere poveștile femeilor care schimbă România zi de zi, prin acte de curaj sau de normalitate. Proiectul, construit sub forma unui spațiu interactiv, vă provoacă să nu rămâneți doar la 24 de exemple date de către noi, ci de a le extinde zi de zi, prin sugestiile voastre.

1. Nume și funcție actuală

Carmen Uscatu, Președinte și fondator Dăruiește Viață

Oana Gheorghiu, Vicepreședinte și fondator Dăruiește Viață

2. Bio copilărie:

Carmen: Locul unde nu s-a întâmplat nimic, așa cum a fost botezat de Sadoveanu, Fălticeniul, e orășelul în care m-am născut și unde apoi am făcut școala, inclusiv liceul. Am vrut să mă fac medic însă modul de admitere la medicină, cu cartea de biologie pe care trebuia să o înveți din scoarță în scoarță m-a descurajat. Posibil să nu-mi fi dorit destul de mult. Cred că mi-ar fi plăcut să fiu și profesoară, mi-amintesc că scriam pereții prin casă cu cretă, explicându-le păpușilor noțiunile învățate la școală. Asta se întâmpla în clasa I. Până să încep școala am stat mult la bunici, aveam o gașcă mare de copii, n-aveam timp să ajung să mănânc aproape niciodată la prânz. Dar am supraviețuit.

Oana: M-am născut și am crescut la Brebu, lângă Câmpina, un sat tare frumos. Am stat cu bunicii mei până la 11 ani și asta a însemnat, într-un fel, mai multă libertate, căci se știe, bunicii sunt mai îngăduitori. Îmi plăcea școala, îmi plăcea să învăț, îmi plăcea să mă joc cu alți copii, vara străbăteam dealurile și pădurile din jur, mergeam la scăldat, nu prea aveam timp să ne plictisim. Îmi plăcea să citesc și îmi amintesc de biblioteca din sat, unde mergeam sa împrumut cărți. Ca orice copil, cred că am visat la multe meserii, oricum știu sigur că voiam să ajung la oraș.

3. Bio educație:

Carmen: Eu am făcut Liceul Nicu Gane din Fălticeni, la specializarea mate-info, și apoi am venit la ASE, la facultatea de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică. După terminarea facultății mi-am dat seama că zona aceasta de analiză, procese și statistică nu este ceea ce vreau să fac mai departe, deși îmi este extrem de utilă atunci când trebuie să gândesc procese sau strategii. Așa că m-am îndreptat înspre marketing și comunicare și am lucrat în mai multe multinaționale din FMCG și telecomunicații, în departamentele de marketing și brand management. Din 2019 am început să fac voluntariat, după ce Oana, prietena mea, alături de care am fondat Dăruiește Viață, a descoperit cazul disperat al unei mame care încerca să-și ducă băiatul de doar 17 ani în străinătate pentru un transplant de măduvă - atunci nu se făceau în România. După 3 ani de voluntariat și o întâlnire providențială cu un specialist în branding și business strategy, am decis să renunț la job-ul meu full-time și să mă dedic ONG-ului full-time.

Oana: Am făcut școala primară și gimnaziul la Brebu, apoi am mers la oraș, așa cum visam, la Liceul Nicolae Grigorescu. În 1989 am intrat la facultate, iar Revoluția m-a prins proaspăt studentă în anul I, la ASE. Au fost niște ani extrem de tumultoși, au fost anii de început ai societății civile din România, în care am învățat enorm despre implicare, despre libertate, despre democrație și despre români. Uitându-mă în spate, am fost o norocoasă, căci am trăit istoria pe viu. Am fost “golan” în Piața Universității, am participat la toate protestele anti-Iliescu, anti-FSN, pro-democrație. La doar 20 de ani am avut privilegiul să văd cu ochii mei cum se naște o generație de oameni care înțelegeau pericolul neo-comunist și capcanele democrației noastre “originale”, care știau că libertatea trebuie apărată mereu, că probleme noastre nu au dispărut odată cu Revoluția, că vor mai trece zeci de ani până ne va fi bine. Și poate că acum ne e mult mai bine - suntem în UE și în NATO, ceea ce nu-i puțin lucru - și pentru că atunci, în anii ‘90, a existat o mișcare care nu a lăsat ca puterea, aproape absoluta, din acea vreme, să ne reîntoarcă la o formă mai blândă de comunism.

Am terminat facultatea în 1994, am devenit economist cu diplomă și timp de 3 ani am lucrat într-o companie de stat, căci mediul privat era încă aproape inexistent. După 1996 au început să apară mai multe companii private și investitori străini, așa că în 1997 am plecat din compania de stat și am început să lucrez pentru o companie franceză de logistică. Să lucrezi la vremea aceea cu și în companii străine era cu adevărat o mare oportunitate de a învăța un alt mod de a face lucrurile, de a-ți deschide mintea, de a înțelege cum se gestionează un business și care ar trebui să fie relația corectă dintre stat și mediul de afaceri și chiar dintre stat si cetățean. Am început să înțeleg că statul nu e “stăpânul” nostru, așa cum eram obișnuiți să îl percepem, ci este cel care gestionează bunurile comune și care are obligații față de noi, cei care contribuim, fie că sunt companii, fie că suntem cetățeni. Am avut șansa să lucrez cu investitori care nu au vrut vreodată să dea celebra noastră “șpaga” nici pentru a avea contracte, nici pentru a evita amenzi. Am învățat de la ei această etică a muncii, care m-a format ca profesionist. În 2012, am părăsit compania și am ales drumul mai anevoios al zonei neguvernamentale, dar nu regret deloc, căci e locul în care simt cu adevărat că munca mea are sens.

4. Ce vă place să faceți când nu munciți?

Carmen: Îmi place mult să citesc, să ”mă pierd” în galerii de artă și în muzee, în special în expozițiile temporare din marile muzee și să mă plimb pe străzile Bucureștiului, seara, când deja traficul se mai liniștește puțin. Îmi place să ies la cafea cu fiica mea și să ne punem la curent una pe cealaltă cu ceea ce s-a mai întâmplat în ultima perioadă și merg periodic la lecții de tango pentru a mă reconecta cu corpul meu.

Oana: Deși îmi rămâne puțin timp în care să nu trebuiască să răspund la un e-mail, să dau feedback, să compar și iau decizii, mă bucur tare mult în timpul liber de întâlnirile cu prietenii la un pahar de vin. Îmi place să citesc și să mă uit la filme și deși n-am fost niciodată o persoană prea sportivă, de câțiva ani merg la step dance cu o gașcă foarte faină și recunosc că îmi place foarte mult.

5. Când ați știut că vreți să vă dedicați domeniului în care activați, ce v-a atras către acesta și ce ați simțit nevoia să schimbați la industria în care activați?

Carmen: Cred că un spirit de ”justițiar” a fost tot timpul acolo, dacă i-ai întreba pe cei din jurul meu. Eu aș spune, mai degrabă, că nu este vorba despre asta, ci despre neputința de a asista la o nedreptate și de incapacitatea de a evita să spun lucrurilor pe nume.

În 2009, atunci când Oana a împărtășit cu mine emailul pe care îl primise de la mama lui Dragoș, băiatul de 17 ani care avea nevoie de transplant în afara țării, am reacționat instant amândouă. Îmi amintesc că am discutat imediat cu ea la telefon, dar a mai durat câteva săptămâni bune până ne-am văzut fizic. În acest timp, noi deja dădusem sute de telefoane la ministere și alte autorități publice. Decizia de a mă dedica întru totul domeniului a venit după discuția cu Aneta Bogdan, la care am mers pentru a o convinge să mă pună în contact cu oameni de business pentru proiectele pe care le desfășuram, în regim de voluntariat, o discuție de la care am plecat cu un singur gând: Aneta nu a înțeles nimic. Ea ne ascultase atent, văzuse potențialul, dar ne-a spus ferm: asumați-vă acest rol 100%, voluntariatul nu este suficient; eu nu aș avea încredere să investesc alături de niște femei care fac asta în timpul liber. Mi-a luat ceva timp să înțeleg la ce se referă, dar și când am înțeles, mi-am dat demisia.

Oana: Sunt o persoană extrem de activă și am crezut mereu că votul meu, că acțiunile mele, că implicarea mea contează. În primele zile de facultate, de după Revoluție, strângeam semnături pentru organizarea unei greve la facultate, nu-mi amintesc exact ce ceream. Rectorul a încercat să-mi smulgă registrul, eu m-am luptat să-l recuperez; spiritul ăla nu a murit niciodată.

În 2009, după ce am dus bătălia pentru viața lui Dragoș și am decis să nu ne oprim și să înființăm un ONG, mi-am dat seama că mediul ONG din România nu folosește deloc facilitatea fiscală 20%, cea prin care companiile pot redirecționa 20% din impozitul pe profit către proiecte ale organizațiilor Neguvernamentale. Prin prisma jobului pe care-l aveam, știam destul de multe despre fiscalitate și cunoșteam și această facilitate care fusese introdusă în codul fiscal în 2004. Eram surprinsă să văd că nici organizațiile mari nu o cunoșteau și nu o foloseau. În 2010-2011 am făcut o campanie prin care am strâns bani pentru primul nostru proiect de la Timișoara (construcție de camere sterile și centru de diagnosticare a cancerului de sânge) dar am și adus la lumină facilitatea, care azi e folosită de majoritatea organizațiilor din România și care, cred eu, a schimbat mult modul în care este perceput mediul ONG.

6. Aveți vreun model feminin din familie/ din apropiați care v-a deschis prima dată orizonturile către zona aceasta?

Carmen: Nu am un model. Am mai multe modele, am crescut preponderent printre femei. Am avut norocul să nu prea primesc sfaturi de la femeile din viața mea, despre cum se face, ele însele, prin ceea ce au făcut, mi-au modelat existența. E mama, bunica. E fiica mea.

Sunt sau au fost femei care își conduc viața după un principiu la care mereu încerc să ajung și de care uneori mă îndepărtez: fără frică.

Oana: Am admirat întotdeauna curajul și determinarea Doinei Cornea, care a luptat pentru libertatea într-o vreme în care acest lucru putea să însemne condamnarea la moarte. Vorbim prea puțin despre oamenii cu adevărat curajoși din țara asta.

7. Vă amintiți de vreun role model feminin de-a lungul vieții voastre care să fi avut vreo contribuție la traseul vostru profesional?

Carmen: Femei și bărbați deopotrivă. Oamenii de care te înconjuri, fie că-ți dai sau nu seama, îți conturează traseul prefesional. De unii fugi, cu alții alergi sau mergi la pas, cert e că au fost momente în viață, vorbe spuse care pe mine m-au dus în direcții nebănuite. Și-mi amintesc acum cum am ajuns eu să reiau studiile la 49 de ani. Fac acum un master în Global Child Health la St Jude. Sunt studentă în anul 2. Am aflat de acest master, la un pahar de vin, în curtea unui restaurant. Eram împreună cu oameni din toată lumea, la o conferință St. Jude, în Memphis. Yulia, o ucraineancă dintr-o fundație din Kiev, se plângea cum ei masterul pe care îl termină i-a distrus viața socială pentru doi ani, cum weekend-urile ei pentru doi ani au fost doar pentru învățat. Era înainte de război. Yulia, ce master, o întreb? Mi-a trimis emailul cu detaliile și un an mai târziu mă înrolam și eu în această aventură. Povești din astea am multe, asta a fost cea care mi-a venit în cap căci e o cotitură importantă în viața mea.

Oana: Cred că întâlnirea cu Paula Herlo a fost un moment de cotitură în viața noastră. Fără ea, fără încrederea pe care a pus-o în noi probabil că nu am fi ajuns niciodată la uriașa realizare de a construi un spital alături de peste 350.000 de oameni și 8000 de companii.

8. O realizare de care sunteți tare mândre și ce impact crezi că a avut aceasta în domeniul în care activați.

Carmen: Conștientizez impactul muncii noastre atunci când mă uit în ochii mămicilor și tăticilor care sunt internați în noul Spital construit la Marie Curie, alături de pruncii lor. În ochii copiilor care reușesc să se bucure de condițiile și de activitățile de acolo, și să facă parcă uitată suferința prin care trec. Sau să zâmbească astfel încât să pară că au uitat.

Recent am discutat cu un tătic care mi-a spus că, datorită camerelor de vizită special create pe fiecare secție în noul Spital, a putut să-și vadă, pentru prima dată în trei luni, fiica de doar câțiva ani, care este internată pe secția de oncologie. Atunci, în acel moment am fost mândră de ceea ce am reușit să facem #Noi toți, cei peste 350.000 de oameni. Și am fost bucuroasă că am reușit.

Oana: Dincolo de impactul pe care îl au proiectele noastre în viața pacienților din România și de standardul pe care l-au setat în materie de infrastructură medicală, inițiativa #NoiFacemUnSpital a adus speranță și încredere în noi înșine, ca popor. A arătat că putem, că suntem în stare să construim, că știm să fim solidari nu doar atunci când câștigă echipa națională de fotbal, ci și pentru o cauză bună.

Cred că este o realizare incredibilă să arătăm că și românii sunt darnici și sunt implicați și, atunci când au un scop comun, se pot uni pentru a-l îndeplini. Așa cum frumos a gândit și ilustrat Dan Perjovschi sintagma NEAM UNIT pe care ne-a făcut-o cadou cu ocazia finalizării lucrărilor de construcție la Spital.

9. Un impas din traseul vostru profesional: cum ați trecut peste acesta și cu ce lecții ați rămas.

Carmen: Vrei sau nu, ieși din zona de confort atunci când ești provocat. Nu știu dacă impas e cuvântul care-mi vine în minte când mă gândesc la lucruri care nu mi-au ieșit. Ce am simțit de câteva ori în viață a fost acel sentiment că oricât încerc lucrurile nu se leagă. Lecția pe care nu știu dacă am învățat-o încă, cred că o învăț mereu e răbdarea. Să aștept timpul potrivit. Să rămân centrată pe obiectiv.

Oana: Am lucrat în primii ani de după Revoluție într-o “întreprindere” de stat și fiecare zi părea un impas. Am învățat reziliența, perseverența și poate ceva extrem de folositor, gestionarea frustrării.

10. Dacă s-ar face o carte de istorie a femeilor care au adus schimbare în România, ce v-ar plăcea să scrie la descrierea voastră?

Carmen: Continuăm împreună.

Oana: Habar nu am dacă ar fi locul meu într-o astfel de carte, dar dacă s-ar face și cineva s-ar gândi să mă pună acolo, i-aș lăsa dreptul la propria descriere.


În 2009, Oana și Carmen aveau să afle despre sistemul medical un lucru care să nască o forță ONG-istă. Acesta e anul în care au încercat să miște lucrurile cu autoritățile din România astfel încât un tânăr să aibă acces la un tratament pe care nu- putea face în România. După ce această poveste a ajuns la TV, Carmen și Oana au primit 300 de mail-uri cu situații similare. Atunci au știut că problema nu e una izolată, ci sistemică, astfel încât au încercat o rezolvare macro în locul abordării caz-cu-caz.

După ce s-au dedicat complet voluntariatului și au creat o asociație, au început implementarea mai multor proiecte în țară. Dar ținta era spitalul Marie curie din București, acesta fiind unul dintre cele mai mari spitale de copii din țară, unde peste jumătate de pacienți erau din afara bucureștiului. Deci dacă le ieșea aici, efectul se răspândea la nivel național, reușind să acopere cazuri din toată România. Intenția era de a oferi condiții mai umane pacienșilor și părinților internați cu copiii aici.

”Inițial am gândit totul la o scară mult mai mică - o clinică de maximum 3 etaje, dedicată exclusiv oncologiei pediatrice și un departament de radioterapie pe care speram, inițial, să îl finanțeze Ministerul Sănătății. Proiectul a crescut pentru că nevoile echipei de management de la Marie Curie și ale echipei medicale au fost mari și pentru că ne-au solicitat sprijinul pe mai departe, dar și odată cu creșterea implicării donatorilor. Așa am ajuns la o clădire de 12.000mp și 9 niveluri care urma să deservească nu numai oncologia, ci și chirurgia, neurochirurgia, secția de ATI, să includă un bloc operator și departamentul de radioterapie pediatrică. Atunci ne-am dat seama că vorbim de un Spital, așa cum ar trebui să fie, și într-una din discuțiile noastre, mai în glumă mai în serios și în încercarea de a ne încuraja ne-am spus: păi, nu putem să facem noi un Spital? Zis și făcut.”

Sistemul medical și cel birocratic au pus câteva piedici întregului proiect, despre care Oana și Carmen au povestit atât în interviuri, podcast-uri, cât și transparent pe conturile lor de social media. Ce am vrut noi să știm, a fost dacă au avut și surprize la nivel administrativ, genul de momente când știi că ai aliat nu doar în forța civică și privată, ci și în sfera publică.

Carmen ne povestește: ”Oamenii sunt construiți să facă binele, chiar să facă sacrificii, dacă înțeleg de ce. În proiectul cu radioterapia, după momente tensionate, dar care în final au dus la aprobarea unei structuri de personal care e total diferită de tot ce există într-un spital de stat, adică conține în componență kinetoterapeut, psiholog, nutriționist, am primit un telefon. O doamnă al cărui nume nu l-am reținut, mi-a spus: hârtia a ajuns pe masa mea, cu indicația de a scoate aceste posturi din schemă. Nu le-am scos. Am cerut legea. Nu există lege care să-mi interzică, deci schema a fost aprobată. Birocrația nu e a sistemului, e a minții noastre.

Construirea unui spital vine cu multe lecții la pachet. De la cum folosești branding-ul, marketing-ul, influencerii, dar și cum folosești legea ca să ajungi la rezultatul dorit. Pentru fondatoare, spitalul Dăruiește viață a însemnat și o ocazie de a se redescoperi pe sinte, și pe noi ca societate civilă:

Carmen: ”E un privilegiu să fii parte a acestui proiect imens. Lecțiile le-am primit noi, nu cred că noi am dat lecții. Un proiect care m-a adus mai aproape de mine, de oameni, am învățat că întotdeauna sunt mai multe perspective, am învățat că noi, oamenii mergem cu viteze diferite, și dacă vrei să faci un proiect cu impact e musai să acorzi atenție tuturor celor implicați.”

Oana: ”Am învățat că românii pot fi solidari și că pot susține împreună un vis în care cred cu adevărat. Apoi că și în România lui nu-se-poate, de fapt, se poate. Că putem construi și noi spitale, la cele mai înalte standarde internaționale, într-un mod eficient și transparent. Cred că inițiativa #NoiFacemUnSpital a redat românilor încrederea în forțele proprii, ceea ce este extraordinar.”

Dacă ar fi să comprime o lecție sub forma unui motto după toată experiența, aceasta ar fi: ”așteaptă momentul potrivit”.

Prin prisma experienței, a învățăturilor deja primite, dar și a încrederii în forța comunității, Oana și Carmen au deja un nou proiect în desfășurare: construirea unui campus medical.

”Nevoia de a continua cu un campus medical pediatric a venit natural, văzând că acum, copiii care sunt internați în Spitalul Marie Curie sunt tratați în două secole diferite: într-o clădire de la finalul anilor ’70 și într-o clădire ultramodernă construită de #Noi toți, de peste 350.000 de donatori și peste 8.000 de companii.