Ai întârziat cu plata. Dar chiar meriți să plătești triplu?

Am întâlnit clauze contractuale cu penalități de 0,5% sau chiar 1% pe zi de întârziere. În teorie, ambele părți le-au acceptat la semnarea contractului. În practică, însă, aceste penalități se pot aduna rapid și pot duce la sume uriașe, de zeci de ori mai mari decât obligația principală. La acel punct, penalitatea își pierde sensul de mecanism de stimulare și devine, mai degrabă, o armă de presiune.

Însă legea nu lasă lucrurile să meargă în direcția asta fără un control. Codul civil prevede în mod expres că instanța poate interveni atunci când penalitățile devin vădit excesive. Este un instrument juridic esențial, mai ales în contractele dezechilibrate sau în situațiile în care una dintre părți ajunge, în fapt, să fie pedepsită în loc să fie trasă la răspundere.

Ce poate corecta instanța și în ce condiții

Instanța nu acționează arbitrar. Există două situații bine conturate în care poate decide reducerea penalităților: atunci când obligația a fost executată parțial și creditorul a avut totuși un beneficiu real, sau atunci când penalitatea este disproporționată în mod evident față de prejudiciul pe care părțile îl puteau anticipa la momentul încheierii contractului.

Adică, ceea ce contează nu este doar cifra în sine, ci povestea din spatele ei. Să presupunem că întârzierea a fost de câteva zile, dar clauza de penalizare a generat o datorie de ordinul zecilor de mii de euro. Sau că debitorul a încercat să plătească, dar s-a lovit de refuzul creditorului de a accepta soluții rezonabile. În astfel de cazuri, legea permite intervenția instanței pentru a restabili un echilibru între drepturi și sancțiuni.

De ce cele mai bune afaceri între prieteni încep cu un avocat la masă

Am văzut situații în care o întârziere de câteva săptămâni la plată a generat penalități de zeci de mii de lei. Debitorul încercase să achite o parte din sumă și să negocieze restul, dar creditorul a refuzat orice dialog. A mers direct în instanță, solicitând penalitățile integral. Judecătorul a constatat că, deși clauza fusese acceptată la semnare, penalitatea devenise disproporționată față de întârziere și a decis reducerea ei. Nu a anulat-o, ci a ajustat-o astfel încât sancțiunea să rămână corectă, nu împovărătoare.

E important de precizat că reducerea penalităților nu înseamnă anularea lor. Nu poți cere instanței să elimine complet penalitatea, doar să o ajusteze, astfel încât să reflecte o corectă proporție între greșeala comisă și sancțiunea aplicată. După reducere, penalitatea trebuie să rămână mai mare decât obligația principală. Asta înseamnă că ideea de responsabilitate rămâne valabilă, dar este pusă într-un cadru just.

Un alt aspect ignorat adesea este procedura: dacă penalitatea este deja parte dintr-o executare silită, nu o poți contesta simplu, în procedura de executare. Este necesară o acțiune separată, pe drept comun, în care să explici clar de ce penalitatea e excesivă și în ce fel prejudiciază proporționalitatea contractului.

În ultimii ani, instanțele au început să abordeze tot mai atent aceste spețe. Unele au redus penalități de 1% pe zi, considerate complet disproporționate. Altele au menținut clauze de 0,5% sau mai mult, în cazuri unde riscul era asumat în mod clar și contractul avea o logică economică solidă.

Concluzia? Contractele sunt esențiale pentru claritatea raporturilor dintre părți, dar niciun contract nu e mai presus de principiul echității. Penalitatea nu e un scop în sine. E un instrument. Și ca orice instrument, trebuie folosit în limitele rezonabilului.

Răzvan Popescu este avocat specializat în drept comercial, litigii și protecția datelor personale. A fondat cabinetul Răzvan Popescu și consiliază companii din România și din afara țării în domenii precum conformarea GDPR, dreptul muncii și gestionarea riscurilor legale, în litigii de credit, conformare legală și protecția consumatorilor, dar și spețe ale antreprenorilor în relațiile comerciale.