Alexandra Rusu
Chiar dacă vine cu simptome și efecte de lungă durată, sindromul impostorului nu este o boală mintală care poate fi diagnosticată. Ea este mai degrabă un termen folosit la scară largă pentru a descrie o persoană cu multe realizări la nivel profesional sau privat care se simte, conform numelui, ca un impostor care nu merită să se bucure de aceste reușite.
Cum se manifestă sindromul impostorului
Folosit pentru prima oară în 1970 de psihologii Suzanna Imes și Pauline Rose Clance, sindromul impostorului este deseori acompaniat de condiții precum anxietate și depresie, cauzate de frica de a fi „descoperit”, conform VeryWell Mind.
Chiar dacă sindromul impostorului îți poate da motivația de a reuși, este bazată pe anxietate constantă. Te pregătești mai mult decât necesar pentru munca sau proiectele tale din frica irațională de a te asigura că nimeni nu își poate da seama că ești un impostor. Asta duce la consistența sentimentului chiar și atunci când reușești sau primești complimente pentru realizările tale. Este incapacitatea de a internaliza experiența și bucuria succesului, ceea ce transformă orice ai de făcut într-un motiv de stres și anxietate.
Sentimentul de impostor vine de la o stimă de sine redusă, și se manifestă similar cu anxietatea socială, unde îți este frică să vorbești deschis despre sentimentele tale.
Printre caracteristicile sindromului se numără: inabilitatea de a-ți cunoaște adevăratele competențe, frica de a nu ajunge la așteptările altora, sabotarea propriului succes, stimă de sine redusă și chiar atribuirea succeselor personale unor factori externi, precum norocul.
Cum poate duce sindromul impostorului la burnout
Nu e de mirare că trăitul în anxietate constantă duce la burnout. Oboseala fizică și mintală al efortului suplimentar pentru a te ascunde, munca pe care o faci pentru a te asigura că nu eșuezi sunt metode care imită un sentiment de siguranță, dar care te vor copleși.
Sabotorii, un termen care descrie un set de credințe limitative, tipare de gândire și modele comportamentale pe care le dezvoltăm în copilărie, poate fi unul din factorii care duc la dezvoltarea sindromului.
„La momentul copilăriei, funcționează ca dinții de lapte, sau ca laptele ca aliment unic. Ne ajută să depășim anumite evenimente pe care noi le considerăm periculoase, iar odată ajungi la maturitate, nu știm cum să facem altfel. Ele rămân cu noi până realizăm că, fiind adulți, avem alte mijloace la îndemână. Până în acel punct, totuși, pierdem accesarea unor anumite părți din creier, cum ar fi capacitatea de gândire critică, de ansamblu,” ne explică Monica Aliman, team coach și partener la Bravva Female Founders.
„Dacă reușim să ne deconspirăm acești sabotori și să îi facem să tacă, putem crea noi căi neuronale pentru a accesa acea parte din creier care ne permite să ne controlăm emoțiile fără a le reprima, ci prin a intra în contact cu ele.”
Cum scapi de Sindromul Impostorului
Dacă ai nevoie de ajutor, primul pas este să îți împărtășești sentimentele, fie cu cei apropiați sau cu un specialist care să te ajute cu gândurile iraționale, care se amplifică pe măsură ce le internalizezi.
O mare parte a sindromului este concentrarea pe a face lucrurile într-un mod perfect, ceea ce te încurajează să te compari cu cei din jurul tău. Într-un context social, este ușor să găsești imperfecțiuni și lucruri negative care să solidifice sentimentul că nu faci parte din acel grup sau că nu îl meriți. Încearcă să te concentrezi pe oamenii din jurul tău, în loc de propriile gânduri.
De asemenea, nu te lupta cu sentimentele tale și nu încerca să le îngropi. Acceptarea lor este primul pas spre a le procesa și deconstrui.
Sindromul Impostorului este o manifestare subtilă a unor insecurități bine întemeiate în primă instanță. Nu o să dispară imediat ce îl identifici. Ai răbdare cu tine însuți și oferă-ți un spațiu sigur cu oameni în care ai încredere pentru a depăși acest impas.
