Școala, cimitir al tinereții mele

În momentul în care am intrat în școală, calculatoarele abia ce apăruseră și la noi, iar internetul îți lua privilegiul de a vorbi la telefon cât timp îl foloseai. Și în plus, habar nu aveam cum să-l folosesc la acel moment ca să aflu informații care mă interesau sau care mi-ar fi putut fi de folos la școală.

Așa că mă bazam pe manuale, pe cărțile de comentarii literare scrise de cei care înțeleseseră mult mai bine decât mine ”ce voia să spună autorul”. Și învățam aproape mecanic lecții întregi, sute de pagini din acele comentarii. De ce? Pentru că așa mi se cerea.

Până să ajung la liceu și să am unul dintre cei mai mișto diriginți și profesori de română, am crezut că va trebui toată viața să repet ce spun alții despre acele opere literare.

”Creator genial de dimensiuni universale...”. Așa începeam orice text despre vreo lucrare a lui Eminescu (aveam câte un șablon pentru fiecare dintre autorii cunoscuți care se studiau la clasă, însă aceasta este singura pe care și acum, după mulți ani de când am terminat orice legătură cu școala, încă o mai țin minte).

Aveam o întreagă introducere pe care o reproduceam indiferent că scriam despre Luceafărul sau Fiind băiet păduri cutreieram. La fel și încheierea era aceeași la orice comentariu. Partea de mijloc varia în funcție de operă, însă, să fim serioși, motivele erau similare, erau doar variațiuni pe aceeași temă.

Revenind, în liceu am rămas cu adevărat surprinsă când această profesoară m-a întrebat ce părere am eu despre opera pe care o studiam. Părea ireal. Cineva vrea să afle părerea mea și are încredere că aș putea spune ceva coerent, că pot gândi singură, fără a mă mai inspira din ce spun alții. În sfârșit, nu va mai trebui să mai tocesc și la română (în liceu mi-am dat seama și că am o afinitate pentru Bacovia).

Pentru că da, am trecut prin școală tocind. Erau destul de puține materiile care chiar îmi făceau plăcere și unde voiam să aflu mai multe informații pentru că eram fascinată de poveștile altora sau de informații. Istoria era una dintre ele, însă, să fim serioși, și acolo este tot o chestiune de toceală ca să ajungi să ții minte ani și ani la rând de domnii sau bătălii.

Literatura română mă atrăgea, doar pentru că puteam să citesc, o activitate ideală pentru un copil timid și retras care oricum asta făcea și în timpul liber. Chiar și matematica îmi plăcea prin generală, uimitor, geometria.

Limba engleză era, iar, o materie care-mi plăcea. Și chiar pot să spun despre engleză că a fost o plăcere să o învăț, uimitor, la început, de la desenele animate de pe Cartoon Network. Când am intrat în clasa a 5-a, știam engleza mai bine decât 90% dintre colegii mei, care o studiaseră încă din clasele primare (știu, nu sunt deloc modestă). Însă, pentru că nu știam să și scriu în engleză, iar am fost nevoită să tocesc.

La acel moment nu vedeam nimic greșit în această toceală. Probabil și pentru că mă deranja foarte tare când luam vreo notă mică. Adică cel puțin 8, nu vă închipuiți altceva. Eu, elevă de 9 și 10, cu nenumărate premii 1 cu coroniță (chiar și în clasa a 12-a), să iau note mai mici de 8 (și 8-ul, hai, treacă de la mine)? Nici nu se punea problema. Învățam, în mare, ca să fiu acolo, în topul celor mai buni din clasă.

Tocmai pentru că mă temeam că nu aș mai fi acolo în top și nu concepeam, la acel moment, să iau doar note de trecere, m-am speriat și m-am retras de la clasa de real, deși când dădusem admiterea pentru liceu (am făcut parte din generația care a dat și Capacitatea și examenele de admitere la liceu) intrasem și acolo.

De ce? Pentru că îmi era frică de fizică. Nu am înțeles-o niciodată, am tocit ca să pot trece de lucrările de control și înțelegeam la un nivel elementar noțiunile predate. Gândul ca fizica să devină o materie de bază, să mă întâlnesc cu ea de mai multe ori pe săptămână, să dau și teză, mă înspăimânta. La fel și posibilitatea ca la fizică să iau doar note de trecere. Așa că, am renunțat la o carieră care ar fi avut de-a face cu realul. Dacă aș fi trecut peste această teamă, cine știe ce aș fi putut ajunge acum?

Totuși, privind în urmă, nu-mi pare rău că am renunțat la profilul real. Nu mi-ar fi plăcut nici gândul de a toci în continuare pentru o carieră în care nu m-aș simți confortabil. Mă gândesc doar la acei oameni cărora le place, poate, biologia de exemplu, și sunt împinși de la spate de părinți să se facă medici, deși nu este ceea ce și-ar dori, neapărat, de la cariera lor (cum ar fi ca, pasionat de matematică, să fii obligat să devii un matematician, sau să predai această materie?). Ar trece, poate, cu chiu cu vai peste anii de facultate, ar toci, evident, apoi ar practica o meserie pe care nu și-o doresc. Ar merge în fiecare zi la muncă făcând mecanic niște operațiuni, fără să le pese de oamenii din jur sau să arate vreo emoție.

Iar, din păcate, sistemul nostru de învățământ promovează fix această toceală, ideea de a fi buni la toate – sau doar la fel de proști la toate.

Suntem forțați încă din clasa 1 să învățăm mecanic, să facem lucruri la care nu suntem buni, doar pentru că ele sunt trecute în programa școlară. Dacă nu ne plac, le tocim. Sau ne bucurăm că pot să ne ajute părinții – în generală, ca să trec de orele de desen făcute cu un profesor de la Liceul de Artă, mama îmi desena peste weekend planșele. Pentru că da, era o materie la care nu puteam toci și sunt printre cei mai puțin talentați oameni din lume.

Așa că, dacă ar fi să schimb ceva la sistemul nostru de învățământ, aș schimba, probabil, tot. Sau aș începe cu această paradigmă a tocelii pentru a fi buni la toate. Aș alege să fac ore despre o varietate de materii în primii 2 ani de școală ca elevul să-și dea seama ce-i place, care sunt lucrurile care-l pasionează și la care este cu adevărat bun. Să-și aleagă lucrurile pe care își dorește să le studieze pe viitor, să le aprofundeze în clasă, acasă, în fața calculatorului, oriunde dorește și de oriunde își ia informațiile necesare. Apoi, l-aș lăsa să le studieze doar pe acestea. Nu l-aș mai obliga să facă numeroase alte materii doar pentru că avem profesori care trebui să aibă și ei o catedră.

Și pentru că am adus vorba despre profesori, i-aș păstra/motiva doar pe cei care sunt pasionați de ceea ce fac, care-i încurajează pe elevi să-și spună propriile păreri, care-i provoacă să fie mai buni și să învețe de plăcere ca, poate, peste ani de zile să își mai aducă aminte măcar 20% din ceea ce au învățat în școală.

Asta aș schimba la școala mea. Și poate că atunci am învăța cu adevărat lucrurile care ne interesează, am fi adulți mai pregătiți și am avea mai mulți cariera pe care ne-o dorim cu adevărat.