Alexandra Rusu
Disney a anunțat recent lansarea unui nou film după celebra poveste „Albă ca Zăpada”, care este al 24-lea film live-action remake pe care compania îl creează. Faimosul film „The Crow” din 1994 a primit un remake anul trecut, iar „Heathers” a fost readaptat în TV show-uri, musicaluri și a avut chiar și o apariție surpriză în serialul Riverdale.
În exemplele de mai sus există reușite și eșecuri totale, dar indiferent de rezultat, cine nu își dă ochii peste cap la anunțul unui nou remake sau schimbarea unui film într-un musical sau serial TV pentru a mia oară? De ce suntem sătui de ele și unde eșuează companiile și directorii? De ce detestăm schimbarea de la animație la live-action sau povestirile moderne?
Diferența dintre un remake obișnuit și un live action remake
O să încep cu definițiile și diferențele dintre cei doi termeni, pentru o parcurgere mai ușoară a materialului și pentru a evita posibile confuzii. Când spun live action remake, mă refer la un film sau show al cărui medium (tehnica aleasă pentru a crea un produs, în cazul acesta, un film; N.red.) a fost schimbat, de la desen animat la film cu actori reali, sau de la un film obișnuit la un musical.
Când vorbim de un remake, vorbim pur și simplu de un film care a fost readaptat sau rescris, în încercarea de a ajunge la o audiență diferită sau de a reînvia comunitatea deja construită în jurul acelui produs.
Unde eșuează Disney cu remake-urile de tip live action
După cum am observat, Disney a început să scoată filme live action pe bandă rulantă, iar anul acesta ne putem aștepta la noul Lilo și Stitch și Moana, la doar câteva luni după lansarea filmului animat Moana 2.
Motivul pentru care Disney continuă să facă aceste filme este simplu: banii (de exemplu, filmul live action din 2017 „Frumoasa și Bestia” a făcut la nivel global peste 1.2 miliarde de dolari). Decoding Everything spune că tipul acesta de filme este o alegere sigură pentru a atrage familiile care merg la cinema, iar valul de remake-uri ale filmelor din perioada Renascentistă Disney a atras și milenialii care au venituri stabile și nu au copii. Riscul este mai mic decât producțiile originale, la fel cum, odinioară, filmele animate se bazau pe basme familiare ca punct de vânzare, precum Cenușăreasa sau Peter Pan.
Există o multitudine de motive pentru care se va continua această practică, în special comercializarea constantă a produselor, creșterea valorii de brand a personajelor și faptul că nu trebuie să plătească extra scenariștii și regizorii de film.
Și, ca în cazul majorității trendurilor de la Hollywood, singurul lucru care va putea opri remake-urile live-action este scăderea profiturilor.
Heathers, de la american classic la musicalul momentului
Heathers a început ca un film american din 1988 care satirizează cultura pop din liceele americane cu umor întunecat și dialog extrem, unde se discută tragedii reale precum sinuciderile din rândul tinerilor și atacurile cu arme din școli.
Premisa e oarecum simplă: Veronica Sawyers se alătură celui mai popular anturaj de fete din liceu, trei adolescente cu numele de Heathers, pentru a scăpa de bullying. La scurt timp îl cunoaște pe J.D., copilul nou care plănuiește să încheie tirania și cruzimea adolescentină când se îndrăgostește de Veronica - cum face asta? Prin uciderea persoanelor care i-au înnedreptățit și falsificarea crimelor ca sinucideri. Victimele, urâte în timpul vieții, sunt divinizate și romantizate de restul personajelor, o satiră la felul în care aceste tragedii devin trenduri și fenomene culturale.
În 2010 a apărut primul remake al filmului sub formă de musical, urmat de Heathers the Musical: Off Broadway în 2013, variantă care a cunoscut cel mai mare val de popularitate pentru următorul deceniu, cu o nouă variantă a piesei disponibilă pe platformele de streaming încă din 2022.
De ce este Heathers un exemplu de live action remake bun? Pentru că respectă ce materialul original încerca să facă. Personajele, dialogul, acțiunea și umorul rămân loiale viziunii originale ale directorului Michael Lehmann. Dacă le comparăm, musicalul nu îmi dă impresia că urmăresc o caricatură a filmului, sau o poveste nouă spusă în mod ieftin în costumele unor personaje legendare - este o nouă experiență pentru aceeași poveste, care adaugă ceva nou, în loc să înlăture.
Când un remake încearcă să fie prea mult - The Crow (1994 versus 2024)
Anul trecut am văzut la cinema The Crow, un remake al filmului cu același nume din 1994 și am fost confuză, dezamăgită și frustrată de potențialul bun al unui film cu actori și cinematografie grozavă. Unde a eșuat The Crow 2024?
Față de Heathers, nu pot să vă fac un singur rezumat pentru ambele filme, deci o să încep cu cel din 1994. Cu o noapte înainte de nunta lor, muzicianul Eric Draven și logodnica sa sunt uciși de membrii unui gang violent, iar un an mai târziu, de aniversarea lor, Eric reînvie pentru a se răzbuna pe ucigașii săi cu ajutorul unui corb care îl veghează. E un film simplul și entertaining, cu scene brutale, personaje caricaturizate și comedie bună.
În versiunea din 2024, Eric și iubita lui, Shelly, se cunosc într-un centru de reabilitare și sunt uciși mult mai târziu de niște membrii ai unui gang. Eric ajunge într-un loc asemănător cu un purgatoriu, unde gardianul locului îi oferă posibilitatea de a-și salva iubita din focurile iadului dacă e dispus să îi ia locul și să se răzbune pe cei vinovați de moartea lor.
Dacă te întrebi unde a eșuat, pentru că în teorie sună bine, răspunsul e simplu: neclaritatea lumii pe care o reconstruiau și faptul că montajul inițial nu te face să te simți atașat de personaje sau de dorințele lor. Nu mi-a păsat de Shelly pentru că momentele cu ea erau goale, superficiale sau sexuale, fără să mă facă să îl înțeleg pe Eric și dorința lui disperată de a o salva de la o eternitate dureroasă.
Lumea și regulile după care Eric trebuia să joace nu au fost explicate clar, doar ca mai apoi protagonistul să fie certat pentru ceva ce nimeni nu știa, ceva nu a fost arătat sau prezentat ca o informație de bază, valabilă universului creat. Asta a dus la momente frustrante și decizii care au părut grăbite și impulsive. Not great.
Avatar: The Last Airbender - un film eșuat și un serial Netflix nefericit
Avatar: The Last Airbender este unul dintre cele mai prestigioase și cunoscute desene animate din istoria noastră recentă. Cu un runtime de 3 sezoane, din 2005 în 2008, ATLA discută pe înțelesul copiilor concepte precum război, sănătate mintală, insecurități, traume și dizabilități într-o colecție de orașe și aventuri bogate din punct de vedere cultural și social.
Serialul TV original îl are ca progragonist pe Aang, un copil de 12 ani care se trezește într-un iceberg și realizează că el este Avatarul, maestrul celor patru elemente și personalitatea legendară care are ca scop menținerea echilibrului în lume. Aparent, Avatarul a dispărut 100 de ani, iar Regatul Focului a asuprit celelalte națiuni. Este misiunea lui să caute maeștrii ale celorlalte elemente și să se pregătească pentru a lupta împotriva Lordului Ozai și a restabili pacea.
Filmul și recentul serial Netflix eșuează, din punct de vedere al unui live action remake, din cauza unui singur lucru: lipsa de timp.
Serialul original are 61 de episoade, adică aproximativ 30 de ore de poveste, unde fiecare personaj are propriile momente și are timp să se dezvolte în fața noastră. Politicile interne, cultura și lumea în care trăim este bine definită și conturată. Creatorii arată de nenumărate ori respectul pentru culturile care au inspirat luptele și tehnicile de a controla elementele, ceea ce lipsește din urmașii nefericiți ai serialului.
Nu avem timpul necesar să ne atașăm de personaje și să le înțelegem motivațiile, dorințele, modul de gândire, motiv pentru care evoluția lor bruscă (creată de încercarea de a reproduce un întreg sezon în 8 episoade) le face să pară superficiale și enervante. Costumele, lumea și efectele vizuale ale luptelor create cu animația 2D nu pot fi replicate fără să se simtă rigide și inconfortabile.
Frica de a crea povești noi și de ce avem nevoie de ele
Personal, simt o lipsă de povești noi care să fie engaging și care să mă pună pe gânduri sau să stârnească emoție în mine, ceea ce mă face să mă întreb dacă există o frică de original. Observăm platforme ca Netflix și Disney, care abandonează imediat serialele care nu devin blockbusters (Inside Job sau, respectiv, The Owl House), chiar dacă ele au un cult following loial și activ în interacțiunea cu materia primă.
Disney ne bombardează cu live action după live action al unor filme care și-au spus povestea și care nu au nevoie de un CGI nefericit care să imite pasiunea oamenilor din spatele originalului și cu sequel-uri ale unor filme care nu aveau nevoie de o continuare.
Avem nevoie de povești noi de actualitate, nu de remake-uri ale unui produs menit pentru o audiență diferită și de încercări proaste ale actualizării lor pentru nevoile curente ale publicului larg. Povești care să stimuleze nevoia de empatie și să nu desensibilizeze publicul de la durere sau evenimente nefericite (un exemplu bun este filmul Disney „Cocoșatul de la Notre Dame” și felul în care îți arată durerea unui personaj care arată diferit, felul în care cruzimea este oferită ușor și cum bunătatea poate schimba viața cuiva - ceva neplăcut la prima vedere pentru o audiență mai tânără, dar una necesară).
Ca mesaj final, vă încurajez să susțineții artiștii independenți și companiile mici de animație, care vor să spună o poveste nouă și care au nevoie de sprijinul publicului pentru a continua.
