Primele momente marcante și frustrante au venit chiar de la profesori. Mă transferasem la jumătatea clasei a 9-a dintr-o altă țară, iar câțiva profesori de “garda veche” (ca să nu-i numim “comuniști) mi-au reproșat în fața întregii clase că aș ocupa locul unui elev roman cel puțin la fel de capabil (eu având cetățenie românească de ceva timp la momentul respectiv). A trebuit să merg la toate concursurile și olimpiadele posibile (și imposibile) doar pentru a demonstra că-mi merit locul.

Nici colegii nu m-au primit tocmai cu brațele deschise; am auzit pentru prima dată bancuri cu blonde și m-am vopsit, mă întrebau cum e vremea în Siberia și ce mai face tovarășul Yeltsin.

Printre cele mai penibile momente a fost când mi-au spus colegii ca ora de botanică o ține domnul “Mortu”. Eu ies în fața clasei, mă prezint și apoi îi spun pe nume. Mare mi-a fost mirarea când mi-am dat seama că aceea era doar o poreclă (din pricina vârstei înaintate); vă puteți imagina reacția clasei și a profesorului. Nici acum nu-mi aduc aminte numele real.

Odată cu primele rezultate notabile și primele țigări fumate pe ascuns cu colegii, am trecut peste această etapă deprimantă.

Mi-a plăcut mult că liceul îți oferea posibilitatea să te implici în diverse activități și concursuri extracurriculare. Aveam clubul de debate – unde am învățat ce înseamnă cu adevărat argumentarea și vorbitul în public. Gazeta școlii, unde putea scrie oricine cu talent. Concursuri internaționale de pictură. Trebuia doar să-ți dorești.

Cât despre profesorii care m-au marcat, nu o să-l uit niciodată pe profesorul de istorie – a fost primul care mi-a luat apărarea când pronunțasem diferit decât învățaseră colegii mei numele unei localități și au râs în hohote. Vă dați seama că am învățat la istorie cu mare drag toți anii de liceu, de altfel am și ales această materie la BAC. Îmi amintesc cu plăcere și de profesoarele de istorie, română și engleză. La clasa de uman nu scăpai cu un referat copiat, scriai recenzii și analize literare care trebuiau să fie cu adevărat “poetice”.

Cred că atunci, ca și acum, școala te învață să înveți. Îți dezvoltă obiceiul de a te concentra pe un anume subiect; să respecți un deadline. Eu am învățat în special ce îmi place și ce nu mi se potrivește. Așa am ales și facultatea în deplinătatea cunoștinței de cauză, nu la insistențele părinților. Nu, eu mi-am dezvoltat abilitățile de comunicare și am mers pe acest drum cu încredere.

Cred că școala românească te învață și să lupți. E un mediu foarte competitiv. Uneori mai afli că “o mică atenție” te poate duce departe, dar doar până la finalul liceului. Dacă dobândești ceva prea ușor, vei rezolva situația pe un termen foarte scurt.

Acum am doi copii încadrați în sistemul de învățământ de stat. Văd cu totul alți ochi tot ce se întâmplă. Frustrările sunt mult mai mari când vezi că propriul copil are de suferit. Fetița care tocmai începe clasa a 3-a a fost mutată de atât de multe ori, că nu înțeleg cum de mai rezistă. Mai întâi, am zis să fim civilizați și să mergem la școală unde suntem arondați conform domiciliului. Însă, cum învățământul este gratuit și obligatoriu, în clasă erau elevi care nu învățaseră să se comporte adecvat într-un astfel de mediu. Școala nu are nicio vină și nicio soluție (au încercat chiar cu consiliere psihologică pentru părinți – desigur că nu s-au prezentat), iar într-o astfel de situație, tu ca părinte trebuie să găsești soluții alternative.

Deși ne plăcea și nouă și copilului învățătoarea, am schimbat școala. Am reușit să o transferăm la școala generală pe care o terminase și tatăl și bunicul. A avut, inițial, o învățătoare bună. Din păcate, după primul an s-a înspăimântat de întregul sistem și a renunțat complet la învățământ. Următoarea avea lacune gramaticale. Mi s-a explicat foarte clar că școala nu are nicio putere de decizie referitor la ce profesori să primească sau pe cine să dea afară. Dacă un învățător a fost titularizat (indiferent cu ce notă) și repartizat la școala respectivă tu, ca director ai de urmat o întreagă procedură cu asistenți la ore, referat la inspectorat și tot felul de demersuri ca să fie înlocuit cadrul didactic. Dar cu cine să o înlocuiești? Din câte înțeleg, e o criză incredibilă de învățători.

Și uite cum a trebuit copilul meu de 8 ani să fie transferat la o altă clasă. Mi se rupe sufletul că iar va trebui să se împrietenească cu alți copii, să se obișnuiască cu altă învățătoare cu alt stil de predare. Dar nici nu pot să o las în acești ani în care se pun bazele pentru tot ce înseamnă “școală” să învețe să scrie greșit.

Ce mi-aș fi dorit și pentru mine și ce îmi doresc și pentru copiii mei ar fi un sistem în care nu mai este încurajată atât de mult competiția (copilul meu plânge în hohote dacă un alt coleg ia un punctaj mai mare). Încercăm acasă să le inoculăm că notele și calificativele nu sunt totul. Ca pentru noi, părinții, contează cu totul altceva. Că o vrem relaxată la teze, teme și evaluări naționale. Încercăm să le explicăm că dacă “înflorești” și îți atingi potențialul maxim în timpul liceului, asta nu îți garantează reușită în viață. Iar 10 pe linie nu-ți mai asigura nici măcar facultatea.

Aș vrea să văd cum este încurajată colaborarea, cum se fac proiecte comune unde contează rezultatul echipei. Când vor fi mai mari, măcar la liceu, să se pună mult mai mult accent pe materiile vocaționale.

Noi, la uman-bilingv, făceam în continuare multă matematică, fizică și chimie – 80% dintre noi fiind slabi la aceste materii. Puteai să ai 10 pe linie la materiile umaniste și să nu treci clasa din cauza algebrei. Cred că dacă cifrele și formulele veneau la pachet cu o “poveste” sau o explicație a întrebuințării – altfel stăteau lucrurile.

Soțul meu, olimpic la matematică, are o amintire foarte relevantă din vremea școlii. Făcea meditații cu un super-profesor de mate, care mereu începea explicația cu o poveste “stăteau băieții în agora, îmbrăcați în togă, și desenau cu bățul în nisip formule…” și abia atunci apărea și formula, care suna cu totul altfel când era încadrată “în peisaj”.

Mi-aș dori tare mult ca profesorii să știe să învețe copiii prin joc și povești. Să încetăm cu tocitul. Clasele să fie împărțite după interese. Da, trebuie, într-adevăr, să ai cultură generală, cu care ne tot batem în piept, dar nu vei reține formula lui Pitagora dacă nu știi și la ce îți folosește.

Mi-ar plăcea să se meargă pe alegerea unor profesori cu vocație, care să știe să se impună în fața claselor de 30-34 de elevi fără să urle la ei. De altfel, aș vrea să văd și părinți implicați. Într-adevăr, toți muncim mult mai mult, tata nu mai vine acasă la 16 de la fabrică, mama nu mai stă acasă să crească copiii, însă nu înseamnă că nu mai trebuie să ai habar despre ce îți face odrasla la școală și să lași toată responsabilitatea pe umerii profesorului. Dascălii nu au obligația să-ți crească copilul, odrasla ta trebuie să vină cu cei 7 ani de acasă. Iar dacă acasă continui educația prin ore în fața tabletei nu ai cum să te aștepți că va performa copilul tău și nici nu ai cum să blamezi profesorii.

Culmea, după toate experiențele proprii și ale copiilor, noi tot rămânem în sistemul de stat. De ce? Pentru că avem speranță. Pentru că plătim taxe. Pentru că dacă reușești să termini un liceu ești pregătit pentru multe în viață. Cred că, la fel ca pe vremea noastră, cine vrea să învețe învață. Dacă și tu că părinte ești implicat în viața (nu doar educația) copilului tău, dacă asculți ce îl pasionează și interesează cu adevărat, dacă îl lași să încerce diverse materii și cursuri opționale până își dă singur seama empiric ce îi place și la ce se pricepe și ce vrea să facă în viață… cred că brusc îți dai seama că școala e doar un cadru pentru dezvoltare. Și e cum e, și nu știu cum am putea lupta cu sistemul. Știu că pot avea o influență asupra propriilor copii însă nu-mi dau seama cum aș putea contribui pentru a influența în vreun fel întregul sistem de învățământ.

Și mai am un vis. Mai spre bătrânețe, aș vrea să predau din nou. Prin natura profilului de la liceu, am susținut câteva ore cu copii din clasele primare. La facultate am fost asistent. Îmi place meseria de dascăl. Aș vrea la un moment dat să împărtășesc din experiența acumulată în business. De ce nu o fac acum? Pentru că nu-mi permit. Știți voi, fondul clasei, micile atenții de sărbători, manuale, rechizite, uniforme, afterschool (pe care dai tot salariul, ca tu să poți să stai la muncă) – nu cred că ajunge un salariu de profesor pentru toate.

Ajută-ne și tu să ne amintim cum era înainte, dar și să mergem înainte, la școală. Trimite-ne textul tău pe adresa [email protected] și noi îl vom publica pe site