Vlad Andriescu
Am văzut în această perioadă nenumărate discuții. Despre tot. Despre orice. Și e bine să contestăm orice ni se spune, dar cu o minte limpede. Am văzut și multe jigniri. Am văzut viața ca întotdeauna. Cea care nu ne-a făcut mai buni.
De la ce pornim? Românii pleacă să culeagă sparanghel în plină criză sanitară pentru că se creează niște culoare aviatice prin curse charter. Am văzut multe comentarii prin care erau făcuți „sclavi”, „nu le mai ajunge banul”. La fel, am văzut multe comentarii despre agricultorii germani. Ba că sunt „plantație de sclavi”, ba că România este în genunchi în Europa, ba că ni se dă comandă și noi ne executăm.
Când analizez o situație îmi place să o contest, iar apoi să iau diferite aspecte.
Pe rând.
1. Germania a făcut lobby pentru ca România să permită zboruri charter pentru muncitori sezonieri. De ce? În primul rând, pentru că Germania e o țară puternică și influentă, pentru că economic e extrem de potentă. Și pentru că România nu e. Cu realism, trebuie să ne privim locul, fără a fi umili, dar înțelegând că libertatea de manevră se creează dintr-o postură favorabilă, iar noi încă nu o avem. De ce, la punctele următoare.
2. De ce se duc muncitori sezonieri în Germania? În primul rând pentru că sunt plătiți mai bine, pentru că vor un trai mai bun, ca orice român plecat în străinătate. Nu trebuie judecați pentru că fac tot ce e posibil să pună pe masă familiei lor.
3. Apoi mă gândeam de ce Germania are ferme de sparanghel și căpșuni și aduce mii de muncitori sezonieri de care are nevoie. Aspectul economic e simplu. Și e cumva în trepte. Muncitorii germani sunt scumpi. Românii și cei din Europa de Est sunt mai ieftini, sunt muncitori și au și un mic dezavantaj al imposibilității unei lupte sindicale drepte dacă situația s-ar impune. Nu e nimic de contestat. Am văzut cum în restaurantele din România au început să vină muncitori din Filipine, de exemplu. E un ecosistem economic în lanț.
4. Dar cum stă agricultura românească atunci? Ei bine, atenție aici. Conform datelor din 2017 România are a 6-a cea mai mare suprafață agricolă din Europa. Să nu începem cu miturile despre grânarul Europei. Dar ce facem noi cu a șasea suprafață agricolă din Europa? România e al nouălea exportator de grâu și al șaselea exportator de porumb.La fel, ponderea agriculturii din PIB a scăzut procentual în ultimii ani. O vom lua pe pași.
Dar România creează una dintre dintre cele mai mici valori adăugate la hectar. Avem în jur de 600 de euro la hectar față de Europa de Vest, 1.000 de euro la hectar.
85% din forța de muncă din agricultură este nesalariată, mult sub media europeană, de 72%, și enorm sub Spania - 50%, Franța 63%, Germania 55,8%.
România are o agricultură fragmentată. 75% din fermele din România au sub 2 hectare. Ponderea fermelor de sub 10 hectare e de 98%.
96% din fermierii României au cunoștințe care se bazează doar pe practică și nu au studiat metode noi.
Sistemul de iriganții din România e la pământ, 12% din terenuri beneficiază de irigații.
Din acest motiv, România nu are o putere de negociere mare atunci când vine vorba de agricultură. Exportăm, iar măsura de oprire a exporturilor mi se pare problematică, creăm pentru folosul casei și cam atât (Nota Redacției - de la data publicării newsletter-ului până la publicarea articolului situația s-a schimbat conform noilor ordonanțe militare).
La fel, am văzut foarte mulți mici fermieri în perioada aceasta care erau disperați. Stăteau cu marfa pe stoc, nu aveau cui să o vândă pentru că românii nu mai sunt în piețe și, pentru că sunt foarte mici, nu aveau acces la rețele de supermarketuri și hipermarketuri.
A cui e vina?
1. Statul român a dus o politică falimentară în ultimii 30 de ani, indiferent de regim. Agricultura a fost ignorată sau a fost furată. Să fim realiști. S-a furat ca-n codru după 1990, acele bancuri de Piranha care erau afaceriștii tranziției. Terenurile au fost împărțite, dar sistemele de irigații nu au fost protejate.
2. Statul român nu a dus o politică unitară privind susținerea agriculturii. Uniunea Europeană a reprezentat o oportunitate pentru cei care voiau să facă treabă. Fonduri europene au dus la dezvoltarea de plantații, sere, ferme, dar doar pentru puțini. De ce? Pentru că nivelul de educație e scăzut, pentru că absorbția fondurilor e mică, pentru că la nivel de comune nu a existat un taskforce care să ajute comunitatea să ia din fondurile acelea care doar așteptau să fie luate, ca o marfă din galantar.
3. Nu a existat o politică de educare și convingere a oamenilor că fragmentarea e problematică. După ce am trecut peste spaima colectivizării, ne-am lucrat pământul. Câte 3-4-5 vecini pe 10 hectare. Unul porumb, altul grâu, altul ceapă. Fără noimă, fără cap. Fără a trage linie de profitabilitate. Nimeni nu a realizat că fragmentarea e problematică și trebuie strategii locale de creare de asociații care să lucreze împreună, să vândă mai departe și să se ducă spre lanțuri de distribuție mai serioase. Pentru că doar așa ai putere. La 10 hectare ești un pitic. La 100, mai începi să negociezi.
4. Ei bine, nu e vina doar a statului. Micii fermieri, micii agricultori, bunicii și părinții noștri. Pentru că erau înspăimântați de CAP, de colectivizare, au devenit egoiști pe plantația lor. Neîncrezători în vecini. Nu au ascultat, nu au studiat. Au făcut lucrurile așa cum știau ei. Iar apoi s-au plâns că nu au acces în supermarket. Nu s-au aliat. Nu s-au aliat ca să crească precum producătorii de sparaghel din Germania. În puține locuri s-a făcut asta. Din avion pământul arabil al României e o tablă de șah continuă, dar o tablă care are regele căzut de multă vreme, iar jucătorii continuă să mute piesele fără să știe că se afundă într-un șah mat etern.
Ce învățăm?
- Ne plângem mai puțin.
- Ne uităm mai puțin în grădina vecinilor.
- Nu ne mai plângem soarta și cum „ne fură Vestul”.
- Ne punem pe treabă și ne asociem, chemăm tinerii de la oraș și le dăm frâiele în mâini, să ia ei fonduri europene, să se asocieze, să facă lucruri moderne. Exemple sunt.
- Am scris acum două săptămâni despre „Lăptăria cu Caimac”. Acum 3 ani pe locul unde este o fermă ce duce laptele în hipermarketuri nu era nimic. Cum ar spune bătrânii... era pârloagă. Fresh Veg e o fermă ce vinde 1,5 milioane de legături de verdețuri în hipermarketuri. Cum? Fonduri europene.
- Ne plângem mai puțin, că Miorița trebuie să fie doar o legendă și profităm de ce avem sub pământ. Și mai înțelegem că puterea de negociere și puterea în fața celor care fură se află în mulțimi.
Suntem și noi vinovați pentru că azi ne plângem că „Germania ne fură muncitorii”, așa cum zic unii prost. E și politicul vinovat. Dar noi facem politicul.
Să ne fie învățătură de minte că doar împreună putem reuși.
Aștept părerea voastră, cu mențiunea că vă mulțumesc dacă ați ajuns până aici.
Ochii deschiși și hai la treabă!
