Irina Achim
Anca Kulcsar
- specialist clinician, antreprenor și fondatoarea Revelio Medical, o platformă de sănătate preventivă dedicată companiilor și angajaților acestora.
1. Care e relația ta cu burnout-ul?
Been there, done that. Fiind un antreprenor din 2017, în care am activat în mai multe domenii, dar mai ales, trecând și prin pandemie, pot spune că au fost momente în care a trebuit să readresez ce e important și care sunt punctele de sprijin, doar pentru a face față zilei. De la discuții îndelungate cu persoana de suport, până la plimbări lungi și fără o destinație anume. Momente în care singurul focus este să menții respirația în ritm.
2. Cum vezi tu burnout-ul?
Perspectiva mea asupra burnout-ului vine inevitabil din zona clinică, în care m-am format și activez. Pentru mine, burnout-ul nu începe în momentul în care omul nu mai poate funcționa, ci mult mai devreme, printr-o serie de semnale fizice, emoționale și comportamentale.
Problema este că multe dintre aceste semnale sunt ascunse, minimalizate sau considerate normale: oboseala constantă, somnul care nu mai odihnește, iritabilitatea, dificultățile de concentrare sau lipsa motivației. Iar dacă persoana nu vorbește despre ele și cei din jur nu sunt pregătiți să le observe, intervenția apare, de cele mai multe ori, foarte târziu.
Eu văd burnout-ul ca pe o degradare progresivă a stării de sănătate, pe care încercăm să o tratăm abia când devine imposibil de ignorat.
De aceea, cred că discuția trebuie mutată de la „Cum ne revenim după burnout?” la „Cum îl recunoaștem și cum intervenim înainte ca omul să ajungă acolo?”.
3. Ce crezi că ar fi cel mai util pentru antreprenori ca să nu ajungă la burnout?
Cred că cel mai util ar fi să nu se bazeze exclusiv pe propria capacitate de a-și da seama când trebuie să se oprească. Antreprenorii se obișnuiesc să funcționeze sub presiune și ajung să considere normale oboseala, lipsa somnului, mesele neregulate, sedentarismul, iritabilitatea sau izolarea.
Au nevoie de un sistem de prevenție și de un reper obiectiv din exterior, care să îi ajute să observe din timp schimbările și să intervină înainte ca acestea să devină o problemă. Asta poate însemna evaluări periodice, monitorizarea câtorva indicatori simpli și acces la un profesionist cu care să poată vorbi deschis.
Nu cred că antreprenorilor le lipsește informația despre cât de importante sunt somnul, alimentația, mișcarea sau gestionarea stresului. Le lipsește, mai degrabă, structura prin care să transforme aceste lucruri în priorități reale.
Prevenția burnout-ului nu ar trebui să înceapă când omul simte că nu mai poate, ci cât timp încă pare că poate duce totul.
4. Care e cel mai mare dușman al antreprenorilor din România, care îi poate duce la burnout, și de ce?
Cred că cel mai mare dușman este presiunea de a performa într-un sistem fragmentat, greu de anticipat și de navigat. Antreprenorului i se cere să fie simultan vizionar, manager, om de vânzări și să înțeleagă suficient de bine legislația, finanțele, fiscalitatea, marketingul sau resursele umane. Este imposibil să deții toate informațiile din toate aceste domenii, dar există așteptarea să iei permanent decizia corectă, iar consecințele îți aparțin.
Această presiune creează o încărcare mentală continuă. Chiar și atunci când nu lucrează efectiv, antreprenorul rămâne conectat la probleme, riscuri și decizii. Nu există un moment clar în care responsabilitatea se încheie, pentru că întotdeauna mai este ceva ce trebuie anticipat sau rezolvat.
În timp, apare sentimentul că trebuie să controlezi totul și că nu îți permiți să încetinești, să nu știi sau să ceri ajutor. Iar combinația dintre responsabilitate permanentă, lipsa predictibilității și imposibilitatea de a te deconecta poate conduce treptat la burnout.
5. E rușine să spui că ai trecut prin burnout? De ce da, de ce nu?
Personal, nu consider că este o rușine să spui că ai trecut prin burnout. În același timp, înțeleg de ce poate fi perceput astfel, mai ales de către antreprenorul însuși.
Ca antreprenor, alegi deja să mergi împotriva curentului. Îți asumi riscuri, construiești ceva în care alții poate nu cred încă și înveți să proiectezi încredere chiar și atunci când nu ai toate răspunsurile.
În această cultură a performanței și a rezilienței permanente, să recunoști că nu mai poți poate părea o abatere de la imaginea antreprenorului puternic. Poate fi interpretat ca un eșec sau ca un semn de slăbiciune, în primul rând chiar de către tine.
Pentru că, atunci când simți că de tine depind compania, echipa, clienții și familia, ajungi să crezi că nu îți permiți să eșuezi. Dar burnout-ul nu este o dovadă că ești slab și nici că ai eșuat. Este semnalul că ai funcționat prea mult timp peste limitele tale, fără suficient sprijin și recuperare. Iar să îl recunoști nu înseamnă să renunți, ci să îți dai șansa de a continua sănătos.
6. Unde crezi că e epuizarea mai mare: acolo unde e pasiune sau acolo unde e demotivare?
Bună întrebare. Cred că epuizarea poate exista în ambele situații, dar cea alimentată de pasiune este mai greu de observat și, tocmai de aceea, poate deveni mai profundă.
Când ești demotivat, simți mai repede că ceva nu funcționează. Când ești pasionat, sensul, entuziasmul și rezultatele îți dau energia să continui, chiar și atunci când organismul îți transmite că are nevoie de o pauză. Muncești mai mult, accepți mai multe sacrificii și îți depășești constant limitele, pentru că simți că merită.
Pasiunea nu ne protejează de burnout. Uneori, îl maschează și îl accelerează. Diferența este că, în demotivare, epuizarea se vede mai repede, în timp ce în pasiune poate rămâne ascunsă până când corpul sau mintea nu mai pot susține ritmul.
Zaki Milhem
- psihiatru, cercetător și antreprenor, precum și fondator și CEO al WakeZ, o companie de sănătate digitală care dezvoltă tehnologii bazate pe somn pentru sănătatea mintală.
1. Care e relația ta cu burnout-ul?
Sunt medic și am lucrat în spital de urgență. Acolo burnout-ul nu ajunge. Nu e o urgență amenințătoare de viață și nu are cod de triaj, așa că sistemul care prinde un infarct în câteva minute nu apucă să îl vadă niciodată.
L-am văzut în schimb la colegii mei medici, l-am văzut în relațiile personale, la cei dragi și l-am trăit ca fondator, pe pielea mea.
La colegi îl recunoșteam repede. La mine l-am ratat luni de zile, pentru că aveam o explicație bună pentru fiecare semn în parte: e runda, e studiul clinic, e o perioadă. La mine s-a schimbat somnul primul. Și tot somnul și-a revenit ultimul - adica acea treime din viețile noastre despre care nu vorbim destul, pe care o desconsiderăm.
2. Cum vezi tu burnout-ul?
Clinic vorbind, burnout-ul nu e un diagnostic. În ICD-11 apare ca fenomen ocupațional, cu trei componente: epuizare, distanțare mentală față de muncă și senzația că nu mai ești bun la ce faci. Depresia e o boală, cu criterii și cu tratament.
Cele două se suprapun mult mai mult decât ne convine, iar granița dintre ele nu se vede cu ochiul liber.
Un chestionar de burnout rămâne o autoevaluare, iar autoevaluarea e influențată puternic de ultimele două zile. Cine are o zi bună răspunde bine. Somnul e locul unde și una, și cealaltă lasă urme fizice, în fiecare noapte, orice am declara dimineața.
3. Ce crezi că ar fi cel mai util pentru antreprenori ca să nu ajungă la burnout?
Ceva care observă înaintea lor.
Sfaturi avem destule și nu ne-au ajutat prea mult, pentru că burnout-ul nu se instalează într-o zi în care puteai lua o decizie bună. Se instalează lent, iar omul care s-ar putea opri e ultimul care vede că ar trebui.
De asta noi nu comparăm pe nimeni cu „normalul populației". Arhitectura somnului e aproape o amprentă, foarte diferită de la om la om. Ce contează e distanța față de tine însuți, față de cum arătai acum două luni.
Și un reper simplu, pe care îl folosesc cu mine si cu cei apropiati: dacă o săptămână liberă te repune pe picioare, ai fost obosit. Dacă te întorci la fel, discuția s-a mutat de la burnout la altceva și merită o evaluare.
4. Care e cel mai mare dușman al antreprenorilor din România, care îi poate duce la burnout, și de ce?
Convingerea că sacrificiul e o competență.
În România se adaugă ceva foarte concret. Fondatorul e de obicei singurul om din firmă care nu poate să se oprească. A garantat personal creditul, e și vânzare, și HR, și ultima instanță pentru orice decizie. Nu are un back-up real. Într-o corporație, un director epuizat își ia două luni și mașinăria merge mai departe. La noi, mașinăria e omul.
Peste asta vine presiunea de a părea de neclintit în fața investitorilor și a echipei. Așa ajunge cineva să lucreze ani buni cu un cost pe care nu îl contabilizam.
5. E rușine să spui că ai trecut prin burnout? De ce da, de ce nu?
Rușine nu ar trebui să fie. Dar nici gratis nu e, și mi se pare mai cinstit să spunem asta. Un fondator care anunță public că a trecut prin burnout se gândește, realist, la ce vor citi investitorul, clientul și echipa lui. E un risc calculat, iar el îl face singur – cel mai frecvent, după ce burnout-ul devine o experiență pe care a depășit-o, nu în timpul episodului.
Ce mi se pare greșit e că singura formă de recunoaștere pe care o avem astăzi e mărturisirea. Trebuie să povestești ca să fii luat în serios. În restul medicinei nu funcționează așa. Nimeni nu mărturisește că are tensiunea mare, i-o măsoară cineva.
Asta încercăm noi să schimbăm. O măsurătoare obiectivă scoate omul din poziția în care trebuie să se confeseze ca să primească ajutor.
6. Unde crezi că e epuizarea mai mare: acolo unde e pasiune sau acolo unde e demotivare?
Epuizarea mai mare o văd acolo unde e pasiune.
Când îți place ce faci, dispar frânele.
Rezultatele și pasiunea îți oferă suficient cât să nu simți costul, așa că îl plătești pe termen lung, insesizabil – o “dobândă emoțională”, dacă vreți, passion driven. Oamenii pe care i-am văzut ajungând cel mai jos erau încă atașați de ceea ce făceau – o varianta de sunken cost fallacy.
Demotivarea arde altfel, mai lent și mai tăcut, cu ecouri de complicație posibil mai mari. Când dispare plăcerea în lucruri care înainte contau, suntem deja aproape de depresie, iar acolo un concediu rezolvă rar ceva.
Deci epuizarea mai mare e la pasiune. Cea periculoasă e la demotivare.
