Se înțelege de la sine, îmi stă gândul la școală mai mult decât în mod normal. Așa că mă trezesc câteodată teleportată direct în banca unde m-a așezat Doamna în urmă cu aproape 30 de ani. Mi se succed în minte amintiri sub formă de fotografii și mă minunez de abilitatea creierului meu de a ține minte detalii complet inutile în opoziție cu incapacitatea de a memora informații care mi-ar servi zi de zi și care mi-ar face viața cu mult mai ușoară. Câteva scene întâmplătoare:

Deși sunt tocilară, mânată în egală măsură de oroarea de a nu-mi face de râs părinții profesori, dar și de nevoia acută de a reuși în viață prin propriile puteri (în mare parte pentru că altele nu am), nu stau în prima bancă. Prima bancă îi este rezervată prin excelență lui Pera, dezordonatul clasei. Este atât de împrăștiat încât pe o rază de 2m în jurul lui găsești orice, de la vioara pe care o cară zilnic în spinare, până la sendvișul vechi de 3 zile sau echipamentul de sport din săptămâna anterioară. Pera este acum inginer aerospațial și gândul ăsta mă bântuie ori de câte ori îmi înghit Xanaxul ca să pot urca în avion.

Momentul în care Alex mă pârăște Doamnei pentru că am încercat să copiez la geografie. Nu știu de ce sufăr mai tare - rușinea de a fi prinsă (Doamne, cât detest geografia) sau faptul că sunt îndrăgostită de el.

Penarul colegului meu de bancă, Mitică. Are pic și pastă corectoare și mie mi se pare că, practic, are tot ce își poate dori cineva de la viață. Părul lung și des al Patriciei, prietena mea cea mai bună. Și faptul că are 27 kg când o cântăresc la cabinetul medical. Profa’ de engleză care își pilește unghiile la catedră.

Fast forward: clasa a 5-a, o încercare nătângă de a părea cool mă determină să mă urc cu picioarele pe scaunul colegei care a prins ultima bancă de pe rândul de la mijloc. Ne certăm și rămânem prietene pe viață. Ne îndrăgostim amândouă de același băiat și asta nu ne deranjează de nicio culoare. Ea e calmă și calculată și o iubesc pentru că e vocea rațiunii din lumea mea. S-a mutat de la o școală din Londra și încă își poartă partea superioară a uniformei de acolo, o bluză superbă care o face să arate ca o școlăriță din filme. Ne introduc și nouă uniformă obligatorie în școală. Un sacou scămoșat identic cu cel al controlorilor din RATB. Oamenii sar și taxează biletele când mă urc în tramvaiul 21 de pe Calea Moșilor până la Sf. Gheorghe.

Urăsc în continuare geografia și, pentru că Murphy nu dă greș, diriga’ e de geografie și ne scoate în fața clasei la hartă în funcție de cum se deschide catalogul. Pe mine mă cheamă Trifu și îi mulțumesc Cerului de fiecare dată că nu s-a măritat mama cu vreun Popescu sau vreun Munteanu, dar chiar și așa îmi țin respirația ori de câte ori un profesor mai dă o pagină spre dreapta.

Final de clasa a 9-a. Bogdan Stoian îmi strigă de pe diagonala curții liceului - Trifuuu, ai luat premiul întâi. Băieții de-a 10-a care joacă baschet 5 metri mai la dreapta pufnesc în râs. Vreau să mă înghită pământul. Pentru că viața mea socială în liceul Eminescu se termină odată cu coronița, mă combin cu un tip de la Sava pentru că ăștia sunt mai maturi. E olimpic la fizică și brusc devin un mic geniu în termodinamică. Îmi trece prin cap că învățatul poate fi o plăcere dacă lecția este predată de oameni pasionați cărora le sunt dragă. Gândul îmi revine ani mai târziu când cântăresc opțiunile pentru copilul meu.

Balul de absolvire. Prima mea profesoară de română, o doamnă superbă cu păr negru, lung și inele de argint voluminoase pe degete, îi spune mamei că pot să fac toată medicina din lume, tot la scris voi ajunge mai devreme sau mai târziu. Mama păstrează discuția secretă vreo 10 ani până când renunță la speranța că îmi va veni mintea la cap și voi îmbrăca halatul alb.

15 ani mai târziu, decid să-mi reîmprospătez noțiunile de nutriție cu niște cursuri în afara țării. Primesc săptămânal sute de pagini prezentate atât de simplu și logic încât nu le simt. Dau teste, tot săptămânal, cu toate cursurile pe bancă pentru că nimănui nu îi păsă dacă pot sau ba să rețin cifre, ani, tabele sau liste nesfârșite. Pun întrebări la care uneori mi se răspunde cu “Lasă-mă să mă documentez și revin”, “Atât cât știu eu, răspunsul este…” sau “Părerea mea este că, părerea lui X este contra, iar tu ești liberă să îți formezi propria opinie asupra acestui subiect”.

Profesorul îmi punctează greșit o lucrare și mă consum vreo lună dacă să îi spun sau nu că greșeala a fost la notare, nu la mine. Îl visez cu o falcă în cer și una în pământ spunându-mi că nu sunt în măsură să-i spun cum să își facă meseria. Mă tem că voi fi depunctată la examenul final. Într-un moment de nebunie, anunț profesorul de greșeala respectivă și nota mi se schimbă fără nicio consecința negativă.

În câteva zile fetița mea începe școala, iar eu am avut un milion de pretenții de la școala ei până când le-am redus la două: să își facă prieteni pe viață cu care să se bată în bastoane și peste 70 de ani cu aceeași bucurie și încredere pe care au simțit-o unul pentru celălalt în prima zi.

Și să știe, în orice zi de aici înainte, la școală sau în viață, că își poate cere dreptul de a-și spune părerea fără consecințe apocaliptice și fără rușine. Vreau să își respecte profesorii, dar vreau să fie respectată la rândul ei. Vreau să aibă cadrul necesar să își dezvolte abilitățile native. Și să accepte că nu poate fi bună la tot.

Ok, probabil că sunt mai mult de două. Dar tot ce a venit după partea cu prietenia este de fapt o aglomerare de consecințe ale aceleiași cauze: profesorii. Sigur că, pentru a ajunge la școala ideală în România, avem nevoie de mai multe schimbări. Dar eu am credința că omul sfințește locul: stă în puterea fiecărui profesor să modeleze viitorul copiilor cu care își intersectează drumul. Independent de tot ce e bun sau rău în sistemul de învățământ, un profesor care iubește copiii și este pasionat de materia pe care o predă poate șlefui destine.

Ajută-ne și tu să ne amintim cum era înainte, dar și să mergem înainte, la școală. Trimite-ne textul tău pe adresa [email protected] și noi îl vom publica pe site