Irina Achim
Pentru a dezbate alături de alți oameni despre burnout, vino la Mind Your Business 2026 pe 24 septembrie. Înscrie-te aici.
Mădălina și Adrian Cocan
- creatorii companiei Lăptăria cu Caimac, care a ajuns în 8 ani la 21 milioane de euro/an. Lăptăria cu Caimac distribuie 40 produse în 2600 magazine din toată țara.
1. Care e relația voastră cu burnout-ul?
Mădălina: Am trecut prin burnout - nu e ceva ce citesc despre alții, e ceva ce am simțit pe pielea mea. Și n-a fost burnout „curat", de business, cu deadline-uri și target-uri. A fost un burnout combinat, din zona aceea în care copiii și business-ul se suprapun până nu mai știi unde se termină unul și începe celălalt. Nu poți să te desprinzi de familie când ești la job, și nu poți să te desprinzi de job când ești acasă cu copiii. Și atunci oboseala nu mai are graniță, se acumulează din toate direcțiile deodată.
De atunci, sunt mult mai atentă la semne. Recunosc mai repede momentele în care simt că mă epuizez și iau măsuri înainte să ajung din nou acolo. Nu pot să spun că mi-a trecut frica de burnout - încă mă sperie ideea că aș putea recădea - dar am învățat ceva important: there is life after burnout. Se poate ieși din el, se poate reconstrui un echilibru, doar că trebuie să fii dispusă să-l cauți activ, nu să speri că vine singur.
Adrian: e o relație de durată și care vine treptat, se instalează confortabil și apoi în timp își compune efectele. Simți apoi că devine parte din funcționarea ta zilnică. Și tentația este să adresezi efectele. Și să lupți cu ele deși ai trecut de mult de disconfort.
2. Cum vedeți voi burnout-ul?
Mădălina: Burnout-ul nu vine niciodată dintr-o singură zi rea. E o acumulare - se construiește din încercarea de a fi superlativ în toate rolurile deodată: antreprenor, mamă, parteneră, om. Vrei să faci totul foarte bine, peste tot, în același timp, și pentru o vreme chiar reușești. Dar pentru că nu pui granițe clare între roluri - între business și familie, între ce dai altora și ce-ți rămâne ție - toate cer resurse din același rezervor. Și la un moment dat nu mai iese nimic, pentru că butoiul s-a golit fără ca cineva să-l umple vreodată. Se golește încet, invizibil, până rămâne chiar gol.
Nu mai văd burnout-ul ca pe un eșec personal. Nu înseamnă că ar fi trebuit să fiu „mai mult" sau mai puternică.
Înseamnă doar că am ajuns la limitele resurselor pe care le aveam în acel moment - și că nimeni, oricât de capabil, nu poate da la nesfârșit dintr-un rezervor pe care nu îl alimentează.
Adrian: îl văd fizic și emoțional. Cel fizic vine nu din efort, cât din încrâncenarea deadline-ului. Nu te miști de la birou din fața laptop-ului, ajungi să nu bei apă și mănânci când îți aduci aminte, poate o singură dată pe zi. Cel emoțional e „meritul” unei societăți căreia îi place conflictul, unui mediu neprietenos generalizat, lipsa plaselor de siguranță, volumului uriaș de întreruperi și obișnuinței la fel de generalizate de a nu căuta răspunsuri sau întrebări în interior ci de a aștepta de la altcineva răspunsuri și rezolvări. Iar antreprenorul nu are către cine să ceară ajutor. În mare măsură este direct proporțional cu implicarea intimă în rezolvarea problemelor și proceselor. Deci este foarte probabil să se întâmple marii majorități a antreprenorilor, managerilor dar funcțiilor cu procese eterogene.
3. Ce credeți că ar fi cel mai util pentru antreprenori ca să nu ajungă la burnout?
Mădălina: Antreprenorii pe care îi văd eu tind să se creadă nemuritori și infailibili. Dau totul pentru business, sunt tot timpul acolo, pentru că business-ul nu e doar o afacere - e adesea casa pusă garanție la credit, e onoarea, e nivelul de trai al familiei. Și atunci simți că trebuie să fii mereu conectat, atotștiutor, rezolvatorul tuturor problemelor, pentru că miza pare prea mare ca să-ți permiți o pauză.
În cazul meu, peste rolul ăsta s-a mai adăugat cel de mamă a trei copii relativ mici și cel de soție. Pentru rolul de prietenă sau de fiică nu mai rămânea loc oricum. Dar nu așa arată sănătos. Cel mai util lucru, cred eu, e să înțelegi cât mai devreme diferența: succesul business-ului nu e direct succesul tău - deși cred că nimeni nu crede cu adevărat asta - dar măcar să ajungem să credem că insuccesul business-ului nu e insuccesul tău. Tu, ca om, valorezi la fel chiar dacă business-ul o duce rău. Și când chiar înțelegi asta, nu doar teoretic, șansele ca rezervorul să ajungă complet gol se micșorează considerabil.
Adrian: idealist, o societate mult mai empatică ar ajuta masiv. Nu avem și de fapt sunt foarte puține astfel de societăți oriunde în lume, așa că next best thing este să te aștepți la burnout, să fii constient că ți se va întâmpla și să îți construiești un ecosistem de suport înainte să te afecteze. Sprijinul poate veni din multe direcții și în multe forme, de la un bun management al timpului, planificare, autonomia echipei, mecanisme de autocorecție și așa mai departe.
4. Care e cel mai mare dușman al antreprenorilor din România, care îi poate duce la brunout, și de ce?
Mădălina: Cred că cel mai mare dușman e chiar contextul românesc, care nu încurajează antreprenorii. E extrem de dificil să navighezi ca antreprenor în România dacă nu ești „cine trebuie". Pe lângă asta, avem o groază de misoginism și o presiune constantă din exterior să dovedești mereu că meriți locul în care ești.
Nu punem preț pe curajul de a încerca, pe dorința de a construi ceva real pornind de la o idee - judecăm direct succesul sau insuccesul, fără să vedem drumul dintre ele. Antreprenorii nu sunt văzuți ca stâlpi ai societății, ca oameni care creează locuri de muncă și contribuie la dezvoltarea ei, ci sunt judecați rece, după rezultat.
În egală măsură, cred că micromanagement-ul e un alt mare dușman. Vine natural - mai ales când simți că tot ce ai construit stă pe umerii tăi - dar e și încurajat din exterior: toată lumea vrea să vorbească direct cu șeful, toată lumea vrea meeting cu tine, nu cu echipa ta. Și atunci ajungi să fii singurul punct de trecere pentru orice decizie, oricât de mică, iar asta te epuizează mult mai repede decât crezi.
Adrian: mentalitatea de „luptă de clasă” este majoritară. Foarte puțini oameni văd și înțeleg că antreprenorii și companiile lor produc banii necesari societății românești, statului etc.
Antreprenorii și prin extensie managerii, „șefii” sunt văzuți adesea ca dușmani ai poporului, sunt focus al invidiei dar și disprețului. Nimeni nu invidiază însă cum ai ajuns să obții rezultatele, ci doar efectele lor.
Neîncrederea este generalizată, nu privește doar antreprenorii. Așa funcționează societatea românească și exacerbează efectele negative asupra celor mai productivi membri, fie că sunt antreprenori, manageri sau pur și simplu angajați performanți.
5. E rușine să spui că ai trecut prin burnout? De ce da, de ce nu?
Mădălina: Mie nu îmi e rușine să spun că am trecut prin burnout. E ca și cum mi-ar fi rușine să spun că am o luxație sau că mi-am rupt piciorul - sunt lucruri care se întâmplă în viață, nu defecte de caracter.
Și mai e ceva: când vorbim deschis despre asta, ne dăm seama că nu suntem singurii. Sunt și alții în jur cu aceleași probleme, iar recunoașterea asta ne face să ne simțim mai bine pe noi - dar îi face și pe ceilalți să se simtă mai bine, pentru că descoperă că nu sunt singuri, ciudați sau slabi. Vorbind despre burnout, normalizăm niște situații care se pot întâmpla oricui în viață și care nu ne fac mai putin oameni.
Adrian: Cultura locală este de tip zeii olimpului, poți sa povestesti, dar nu vei primi înțelegere sau empatie. Realitatea e că e nevoie să fi parcurs acel drum ca să privești oamenii care îl parcurg cu înțelegere.
De asta nu o sa vedeți mari antreprenori care descurajează pe cineva la început de drum. De asta nu o sa vedeți mari antreprenori care râd de eșecurile cuiva.
6. Unde credeți că e epuizarea mai mare: acolo unde e pasiune sau acolo unde e demotivare?
Mădălina: Nu cred că asta contează cu adevărat - pasiune sau demotivare. Contează cum se raportează fiecare om la situația prin care trece. Același context, aparent similar cu al meu, poate să nu însemne mare lucru pentru cineva mai optimist, care pune preț pe liniștea lui, care e mai antrenat în a pune limite - și poate să dărâme pe altcineva, poate mai pesimist sau cu mai puțină încredere în sine.
Epuizarea nu ține de sursa energiei tale - pasiune sau demotivare - ci de intersecția dintre context (ce se întâmplă efectiv) și resursele tale interne: capacitatea de a te detașa când e nevoie și, în egală măsură, capacitatea de a te valoriza intrinsec, indiferent de ce se întâmplă în jur.
Adrian: pasiunea și demotivarea sunt două fațete ale aceleiași monede. Nu poți ajunge demotivat dacă nu te-ai atașat emoțional de proiectele tale. Dacă e doar o prestație rece, calculată de obicei ai și un orizont al finalității. Burnout-ul devine acut atunci când peste toate elementele se adaugă incertitudinea constantă și lipsa unui orizont de schimbare profundă.
Până la urmă asta trebuie să gestioneze un lider, schimbarea constantă și profundă și trebuie să înceapă cu el însuși. Satisfacția cea mai mare vine din ceea ce ai devenit (dacă e motiv de mândrie) în timp ce construiai un drum pentru tine și oamenii tăi.
