Vlad AndriescuLa patru ani am primit prima lecție a tăcerii. Un unchi mi-a spus că sunt prea vorbăreț, m-am speriat și am tăcut pentru zece ani. La grădiniță am fost învățat să țin mâinile la spate. În clasa a 4-a am fost supus la prima umilință publică. În școala generală mi s-a spus că nu voi avea nicio șansă în viață, iar în liceu nu m-a încurajat nimeni să gândesc. Cel mai fericit moment al vieții mele de școlar a fost după Bacalaureat, când am aflat că pentru admiterea la facultate nu mai conta media. Abia atunci m-am simțit liber.
Toate experiențele astea sunt motivele pentru care nu am devenit antreprenor.
Am citit noul program de guvernare al cabinetului lui Dacian Cioloș și mi-au plăcut modificările de la educație. 4 puncte din 5 se referă la problemele de fond ale sistemului educațional: mentalitatea și rolul profesorului. “Mutarea accentului în actul educațional de pe transmiterea de informație pe crearea de competențe pentru viață pe baza nevoilor de dezvoltare personală și umană. Promovarea educației inclusive prin cultivarea toleranței, nediscriminării și acceptării diferenței în școli și în societate”. Acest prim punct al strategiei trebuie dezvoltat, pentru că în momentul ăsta e doar o afirmație goală în cârca noului ministru, Adrian Curaj.
Până la 26 de ani, sistemul educațional și, în general, viața, mi-au oferit lecțiile opuse dezvoltării antreprenoriale. În loc să mă formeze, m-au deformat. La patru ani, pentru că vorbeam prea mult și eram prea curios, un unchi mi-a spus să tac. “Că prea vorbești tu prea mult”. Atunci, la patru ani, am tăcut pentru vreo 10 ani. Nu am mai vorbit cu jumătate din familia mea. Am devenit “Mutulică”.
În clasa a 4-a am primit și primul calificativ „insuficient“ din viața mea. Nu aveam o problemă cu asta - era la geografie - însă am fost scos în fața clasei și mi s-au dat patru rigle peste mână. Nu pentru că nu am știut, ci pentru că am avut impertinența de a spune: “Nu știu”.
Lecțiile despre umilință au continuat în școala generală. O profesoară de română mi-a spus că nu voi fi vreodată bun de ceva. Măcar faptul că scriu aici îmi permite să-i transmit un călduros: “Fuck you too!”.
În liceu, nu am respectat niciodată ordinea lucrurilor. Nu mi-a plăcut să citesc bibliografia, mă descurcam cu rezumatele și din ce-mi mai povesteau colegii. Nu am fost încurajat să am inițiativă, ci am fost mereu pus în banca mea.
Dacă am face o paralelă cu mediul de afaceri, școala nu formează antreprenori, ci angajați model. Ai mai multă libertate într-un call center decât în sistemul educațional din România. Într-o discuție recentă cu directoarea unui liceu din București, unul dintre cele mai moderne la nivelul relației cu elevii, mi-a spus următoarele: “Scopul meu este să formez niște elevi care să treacă examenele cu succes”. Așadar, nicăieri în rolul școlii nu se vorbește despre formarea unor competențe de viață, despre antreprenoriat, despre inițiativă personală.
Scopul meu este ca pe start-up.ro să promovez și să vorbesc despre startup-urile românești. Chiar dacă suntem, ca țară, în punctul în care nu avem foarte multe modele de succes și nici companii de miliarde de dolari, asistăm la o revoluție a mentalității. Primul pas al startup-urilor, așa naive cum sunt majoritatea, este că îi scoate pe oameni din mentalitatea formată în școală și-i transformă în niște curajoși. Al doilea pas e să îmbrățișăm eșecul. Al treilea - să acceptăm că putem spune prostii, chiar dacă nu sunt scrise de cineva înaintea noastră.
Pentru cei care v-au învățat să stați cu mâinile la spate, care v-au dat cu rigla peste mâini și v-au spus că nu sunteți buni de nimic, vă recomand cu drag dedicația de mai sus: “Fuck you too!”. Dar pentru cei care încearcă să vă ajute, vă spun onest că nu sunteți pe drumul cel bun, că ideea e prea modestă sau lipsită de imaginație sau nu asta e tactica potrivită. Ascultați-i și încercați să înțelegeți.
Mesajul serii ăsteia e în video-ul acesta: Be Charlie!
