Oana Coșman
Totuși, oricât de complicate ar fi lucrurile, mă forțez să încerc mereu să văd partea plină a paharului, să găsesc lucrurile bune, să sper că totul va fi bine. Pentru cei din jur, mai mult, pentru cei dragi, familie, prieteni foarte apropiați, chiar și pentru cei mai distanți sau simple cunoștințe. Dar și pentru mine, ”pe persoană fizică”, cum ar spune un clasic în viață.
De 20 de luni mă încearcă tot felul de stări, și din păcate, am ajuns în momentul în care efectiv nu mai reușesc să văd partea bună, acea luminiță de la capătul tunelului pe care o tot așteptăm toți, ca și când încă am fi în perioada aceea de tranziție de la începutul anilor 90.
Deși am stat constant cu teamă, pentru mine, pentru familie, pentru colegii mei, pe care-i includ tot la familie, pentru toată lumea pe care o cunosc, și mereu mi-am dorit să fie bine, că această nenorocire să-i ocolească, am sperat mereu că va fi bine, că se va termina în curând.
În momentul în care au apărut vaccinurile și mai ales au fost disponibile la nivel mondial oricui, tuturor celor care aveau aceeași dorință, da a vedea terminată nenorocirea asta, de a ne întoarce la viețile, business-urile, joburile noastre, am început să văd licărirea acelei luminițe.
Am sperat luni la rând că gata, până la finalul acestui an vom avea primele momente de normalitate, că vom face toți pașii necesari pentru a ne fi bine, fizic, mental, economic.
Din păcate, însă, am dovedit mai mult ca oricând că românii nu sunt în stare de planuri și viziune pe termen lung. Că ne încântă lucrurile mărunte pe termen scurt și ne place să trăim de la săptămână la săptămână și apoi, ”ce-o fi, o fi”. Vedem noi cum încropim ceva. Doar putem prinde cu liță orice.
Că ”las-o băh că merge-așa” este sloganul nostru național. Că suntem mai deștepți în mândria noastră națională de daci liberi decât orice alt om și altă națiune de pe pământul ăsta.
Și deși avem tot ce ne trebuie ca să mergem mai departe și să intrăm în rândul lumii, cădem pradă conspirațiilor și părerismelor fără a ne opri o secundă să gândim.
Am dovedit că lacunele din sistemul nostru de învățământ (care sunt de ani buni, nu de ieri-de azi) și deceniile întregi de îndoctrinare cântăresc mult mai mult decât logica și bunul simț.
Că ne dorim o țară ca afară dar nu mișcăm un deget ca să o schimbăm și suntem mereu Gică-contra.
Pentru că nu facem o corelație între faptul că folosindu-ne de ceea ce avem acum la îndemână pentru a slăbi pandemia, adică vaccinuri, putem să ne reîntoarcem la restaurantele în care ne e poftă să mâncăm, la teatre, cinematografe, la meciuri de fotbal, la cluburi, la concerte, la mare și la munte, la zboruri spre toate destinațiile pe care ne dorim să le vizităm, la toate lucrurile frumoase din viața noastră.
Dar până la urmă, de ce am mai face-o? Dacă tot am putut face tot ce ne-am dorit și până acum, gândind tot pe termen scurt, cât ne distrăm azi și ne mai prinde puțin soarele și mâine. Că oricum toate au fost deschise și fără să impulsionăm vaccinarea, iar când în sfârșit a apărut decizia folosirii certificatelor verzi ne-am dat cu fundul de pământ și am continuat să ascultăm istericalele unor personaje pe care într-o lume normală nu le-ar aplauda nimeni.
Iar în acest caz, pentru mine, luminița de la capătul tunelului abia se mai vede. Ultimul care mai rămâne în țară să stingă oricum și becul...
