Articolul acesta a apărut în secțiunea „Nota redacției” din newsletter-ul start-up.ro de marți, 12 octombrie. Puteți să vă abonați la newsletter aici.

În fine. Am dat peste un clip în care un tip dintr-o locuință foarte modestă de undeva de prin Asia care refăcea, fără să schițeze vreo emoție (în afară de plictiseală), unele dintre cele mai impresionante ”trick-uri”, ”trick-uri” care îi lăsau pe cei ce le realizau și pe cei din jurul lor uimiți de reușite. Giumbușlucuri fizice, de precizie sau de sincronizare.

M-am amuzat, prin creierul meu a trecut rapid gândul ”da, pare simplu, cred că mi-ar ieși și mie” și apoi am trecut mai departe. Azi dimineață, încercând (fără succes) să arunc o hârtie în coșul de gunoi aflat la 10 centimetri distanță, mi-am amintit gândurile trecătoare de aseară și, implicit clipul care le-a stârnit.

Apoi mi-am amintit de toate ”hobby-urile” de care m-am apucat și pe care le-am abandonat, crezând că va fi simplu să-mi dezvolt instant niște skill-uri și înșelându-mă amarnic. Să le iau pe rând: rollerblading & skateboarding, baschet, desenat realist, programare, orice instrument muzical, rapping, limba spaniolă, scrierea unui roman, scrierea unor benzi desenate etc. Lista poate continua, ai prins ideea.

Și mi-am dat seama, azi dimineață, ce mi-am mai dat seama de multe ori în viață: că doar pentru că unii oameni fac ca unele lucruri să fie simple, doar pentru că unii reușesc să îndeplinească sarcini dificile aparent fără efort, nu înseamnă că lucrurile sunt simple sau că efortul din spate nu e imens.

E o lecție pe care o tot uit - nu știu exact de ce, dar pare că al meu creier vrea să fiu dezamăgit de fiecare dată când decid să încerc să-mi dezvolt un skill nou. Și problema nu este că încerc crezând că va fi ușor, ci e că nu încerc suficient odată ce realizez că nu e tocmai simplu.

Am și skill-uri pe care le-am dezvoltat fără să-mi dau seama, fără să am vreun fel de așteptare atunci când am început să le cultiv. De exemplu, pot modera un eveniment în fața a sute de oameni, de pe o zi pe alta, să fac mici greșeli fără să sufăr un atac de panică din cauza rușinii și să primesc complimente la final. ”O faci să pară atât de simplu”. Nu e. Sunt mereu extenuat la final - fie că evenimentul a durat o oră sau opt. Sunt mereu cu palmele transpirate înainte să zic ”bună ziua” și aproape incapabil să mă ocup de alte task-uri câteva zile înainte, pentru că în mintea mea se exersează scenarii, se construiesc discursuri pe care nu le notez nicăieri, se compun idei și glume, chiar și scuze comice pentru momentul inevitabil în care voi ”boteza” un invitat.

Și e un lucru pe care ai să-l observi și la tine, la lucrurile pe care alții le admiră la tine, cele pe care le faci ”natural”, fie că ești un vânzător excelent sau un scriitor talentat, un orator convingător sau un lider demn de urmat. Toate lucrurile astea care îți vin ”natural” te consumă, că altfel nu le-ai face la fel de bine, atât de ”fără efort” pentru cei care privesc din tribune.

Ideea este că, atunci când vrei să o apuci pe o direcție nouă, atunci când îți setezi niște țeluri pentru un traseu pe care nu l-ai mai explorat, e bine să te uiți la cei din vârf, dar să nu uiți că nu au ajuns acolo din prima, ci au luat lucrurile din aproape în aproape, au muncit enorm la fiecare pas. Poate chiar fără să conștientizeze încotro se îndreaptă, dar au dat tot ce-au putut.

Și, dacă ai să te uiți atent la antreprenorii de top din lumea asta, la răspunsurile pe care le dau atunci când sunt întrebați ”credeai vreodată că ai să fii liderul unui business atât de mare și cu un impact atât de puternic asupra societății”, majoritatea timpului răspunsul e de tipul: ”am pornit din pasiune și nu m-am oprit, nu credeam că voi ajunge aici”.

Uitându-te la poze cu muntele Everest, ai putea spune că ”da, aș putea face și eu asta. Pare simplu!”. Nu e. Nu e dacă nu ai urcat mai mult de patru etaje în viața ta. Dar poate fi simplu - trebuie doar să te antrenezi o viață pentru asta. Așa e și cu antreprenoriatul, așa e cu performanța în orice domeniu.