Curiozitate nativă
Văzând că ai mei sunt extrem de fericiți când eu am rezultate notabile în direcția culturii generale și a inteligenței, am încercat să îi fac fericiți. Așa că învățam tot felul de lucruri, încă de mic, fie că erau chestiuni de cunoștințe generale, fie că erau poezii și încercam să mă fac remarcat în mod plăcut în diverse întâlniri cu alți oameni. Asta mi-a creat încă de mic un sentiment al valorii personale și o imagine despre mine ca aș fi un om extrem de inteligent, curajos și sigur pe sine.
Un al doilea aspect interesant a fost faptul că aveam o curiozitate nativă ceva de vis. Lumea spunea că sunt obraznic, pentru că fărâmam absolut totul. Eu eram însă mânat de dorința de a vedea ce se întâmplă dacă.
Totodată eram fascinat de tot ce se întâmpla în jurul meu și încercam să înțeleg de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă. Prezint aceste lucruri, pentru că ele au constituit baza pentru atitudinea mea de mai târziu față de școală.
Astfel, la momentul începerii școlii, la 7 ani, eram deja o persoană destul de conștientă de valoarea proprie, practic credeam că sunt bun, al dracu de bun, și nu poate nimeni să îmi stea în cale.
Am intrat astfel în școală fără frică și făra mă interesa foarte mult de comportamentele celorlalți față de mine.
Aveam un scop, voiam să îmi fac părinții fericiți și voiam să învăț cât mai multe lucruri. Raportam tot timpul materiile de la școală la mine și la utilitatea lor pentru mine. Unele păreau să aibă o utilitate mai mare, altele păreau să fie absolut inutile.
Tot timpul căutam utilitatea lucrurilor pe care le învățam, iar atunci când nu o găseam, îmi propuneam să mai aștept, că sigur se va ivi o ocazie să folosesc acele lucruri.
