L-am provocat să răspundă la întrebările din proiectul Înainte la Școală, 10 pentru nota 10, și să ne spună perspectiva lui asupra sistemului educațional românesc.

Vă amintiți prima zi de școală?

Îmi amintesc foarte bine. Am început școala pe 15 septembrie, în 1967, la Liceul de Muzică și Arte Plastice din Craiova. Îmi aduc foarte bine aminte începutul, festivitatea și mai ales faptul că tatăl meu a fost invitat să vorbească din partea părinților. M-a emoționat foarte mult atunci și acum mă emoționează și mai mult, pentru că sunt la vârsta pe care o cam avea tatăl meu atunci, iar astăzi am început școala cu fetița mea cea mică. Sunt momente foarte frumoase de aducere aminte, de nostalgie și de optimism.

Care erau materiile dumneavoastră preferate?

Eu eram bun la școală la toate materiile. Învățătoarea credea că sunt mai bun la disciplinele umaniste, dar eu învățam la fel de mult și îmi plăcea la fel de mult matematica. Până prin clasa a opta, chiar, am studiat foarte serios matematica și cochetam cu ideea să fac și muzică, și matematică. După ce am intrat la liceul de muzică, am studiat mai puțin matematica și am mers pe studiile muzicale, dar îmi plăceau foarte mult toate materiile. Singurele materii la care nu mă descurcam deloc și unde aveam nevoie de îngăduința profesorilor erau desenul și educația fizică. Îmi plăcea foarte mult să alerg, deși nu eram atât de dotat din punct de vedere atletic, iar la desen nu eram în stare să trag două linii drepte. Mama, care era foarte ambițioasă și nu se putea ca al ei copil să ia o notă mai mică la desen, mă ajuta substanțial aici.

Ați avut profesori preferați?

Am vorbit de cursul primar de la Craiova. Apoi, am plecat la București. În gimnaziu am avut mai mulți profesori. Îmi aduc aminte de profesorul de istorie, care a murit cu mulți ani în urmă, domnul Coman, de profesorul de limba română, care mi-a fost și diriginte, domnul Pencea, de profesoara de matematică care era un pedagog foarte bun, doamna Enescu. Apoi, profesoara de vioară, doamna Elisabeta Tomescu- Ciomu, un om de o sensibilitate cu totul aparte și un pedagog desăvârșit. Toți profesorii își făceau treaba cu multă seriozitate.

De ce v-au marcat aceștia?

Susțineau un dialog mai intens cu noi, deși eram copii, la 10 ani, 12 ani, în gimnaziu. Acum mă gândesc la lucrul ăsta. La vremea respectivă nu îmi dădeam seama. Acum simt că le păsa mai mult de relația cu noi și în dialogul pe care îl purtau erau mult mai prezenți, mai intenși și mai severi. Mai ales profesorul de istorie și profesorul de limba română, erau niște personalități foarte puternice.

La istorie aveam o situație care ar fi putut să mă marcheze într-un fel. Nu știu dacă mai poate fi asta socotită o pedagogie corectă, dar la vremea respectivă funcționa. Învățam bine la istorie, aveam o memorie foarte bună a cifrelor, a datelor și eram un fel de enciclopedie a clasei, în sensul în care eu eram cel întrebat dacă ceilalți elevi nu erau capabili să răspundă la întrebările profesorului, adică cei care erau scoși în fața clasei, la tablă, pe care profesorul îi examina înainte de a face lecția următoare, ceea ce nu se mai întâmplă astăzi. Bineînțeles, erau tot felul de lucruri prin care profesorul voia să treacă: asocieri, analogii istorice, ce s-a mai întâmplat într-un alt loc istoric în aceeași perioadă. Din când în când, elevul întrebat nu mai putea să răspundă prompt. În momentul respectiv, profesorul respectiv se întorcea către clasă și zicea „Clasa”, iar clasa era... pietrificată. Nu știa nimic. După care se întorcea către mine, invariabil, și pentru că venisem de la Craiova, îmi spunea ”oltene” și zicea „Oltene!”. Și când nu știa nimeni, eu dădeam un răspuns, care era corect, precis.

Acum, sigur, era un motiv oarecum de mândrie personală, dar, gândindu-mă retrospectiv, îmi dau seama că deși eram în relații foarte bune cu toți colegii mei, unii dintre ei nu erau așa încântați când se dovedea că, iată, cineva poate să învețe, poate să știe toată materia de istorie. Era o sarcină accesibilă tuturor, numai că nu ar fi fost atât de motivați să o facă. Într-adevăr, facultatea pe care am făcut-o a fost cea de istorie, secția de filosofie de la Facultatea de Istorie. Am ajuns să fac lucrul asta, deși mă gândeam că o să fac muzică. La vremea aceea credeam că o să ajung într-o orchestră sau o să fiu dirijor.

Acum, când vă uitați în urmă la decizia pe care ați luat-o în legătură cu facultatea...

Îmi pare rău că nu am putut să fac muzică. Îmi pare rău că nu am ajuns să fac muzică și socotesc că a fost un eșec personal. Mi-ar fi plăcut foarte mult să fiu muzician. Ascult muzică foarte mult, muzica e o parte a vieții mele, nu e un clișeu, fără muzică nu pot să trăiesc. Mi-ar fi plăcut foarte mult să cânt într-o orchestră, să fac muzică de cameră. Nu aș fi fost, probabil, la nivelul unui solist, concertist foarte bun, dar aș fi putut să fac la un nivel bun. Am decis să nu o fac, tocmai pentru că aveam o reprezentare extrem de înaltă cu privire la ce înseamnă artă și am decis să renunț. Nu pot să spun că nu am făcut cu plăcere celelalte lucruri, dar socotesc că ar fi fost o viață mai frumoasă aia în care aș fi fost muzician.

Au fost în școală sau liceu lucruri care v-au dezamăgit sau care v-au frustrat?

Uneori, da, când sesizam că anumite lucruri pe care le făceau unii dintre profesori nu erau corecte față de unii dintre colegii mei. Mie nu mi s-au întâmplat direct pentru că eram un copil foarte cuminte și foarte ascultător și un elev care nu se abătea niciodată de la regulile impuse. Atunci nu aveam suficientă putere și nu aveam curajul necesar să iau atitudine. Probabil că nu era nici contextul general sau politic în care să iei atitudini de felul asta. M-am debarasat cu timpul de această jenă, de această sfială. Pe măsură ce am înaintat în vârstă am devenit din ce în ce mai vocal când anumite lucruri nu îmi convin sau nu mi se par corecte, spun foarte răspicat lucrul acesta, uneori chiar mult prea răspicat, ar spune unii sau alții.

Ați chiulit de la vreo oră?

Eu am fost un elev extrem de conștiincios, mi-a fost întotdeauna teamă că greșesc, mi-a fost frică de jena că aș putea să fac greșeli și am încercat să fiu un elev model. Trebuie să spun că nu am chiulit de la nici o oră, nici la școala generală, nici la liceu. La facultate s-au mai schimbat puțin lucrurile. La școala generală și la liceu nu am chiulit niciodată, n-am fumat, nu am copiat. Nimic din felul acesta. Eram un automat moral perfect până la 19-20 de ani. În facultate, lucrurile s-au schimbat puțin pentru că mi-am dat seama că din disciplinele numeroase pe care le aveam, puteam foarte bine ca anumite sarcini academice să le rezolv și fără să fiu prezent la toate cursurile și seminarele. Am știut de la 19 ani că vreau să fac logică, ceea ce fac și în momentul de față. Vedeți că există o anumită consecvență monomaniacală în ceea ce mă privește. Deci, la 19 ani am știut că voi face logică și acum, la 58 de ani fac tot logică, nu s-a schimbat nimic. Da, am fost într-un fel plicticos din punctul ăsta de vedere. Nu era nimic spectaculos în viața mea, dar formula asta mi s-a potrivit sufletește pentru că în felul ăsta am fost foarte liniștit și relaxat. Atunci când știu foarte bine datele contextului și știu că pot să controlez lucrurile variabile, mă simt foarte liniștit.

Menționați într-un interviu trei probleme pe care le are sistemul de educație: resursa umană, materialele didactice și infrastructura. Când erați în școală, erau aceleași probleme?

Când ești elev nu le percepi la fel. Nu exista însă, un an școlar, un 15 septembrie, generic și simbolic vorbind, în care să ajungi la școală și să nu ai manuale. Manualele erau pe bancă la 15 septembrie. Nu țin minte niciodată ca acele clădiri în care am fost elev la Craiova sau la București să fi avut probleme foarte grave. E adevărat că am învățat în orașe foarte mari, la Craiova și la București. Ce se întâmpla în mediul rural în 1960-1970 e o chestiune istorică. Însă nu aveam percepția pe care astăzi, din păcate, o au și elevii mici, a unui sistem care este extrem de ineficient și care le creează și o stare de disconfort psihologic de foarte multe ori. Și elevii resimt, ca oamenii maturi, că ceva nu este în ordine în școala românească. Chestiunea asta nu o sesizam eu ca elev, în calitate de copil, adolescent în anii '60, '70.

Remarcați acum o preocupare la nivel guvernamental pentru problemele pe care le-ați sesizat?

Astea sunt fapte, nu opinii. Remarcăm următorul lucru: că manualele acestea unice care au fost publicate foarte târziu au greșeli, nu numai supărătoare, ci absolut rușinoase. Remarcăm că numărul clădirilor care nu au avize sanitare, avize epidemiologice, nu a scăzut deloc de la un an la altul. Nu există un progres real. Problema masteratului didactic a rămas la fel, în suspensie. Deci, exact aceleași probleme pe care le semnalam în 2016, când eram la Ministerul Educației. Problemele au rămas în continuare. Unele dintre ele chiar s-au adâncit, nu au fost nici măcar ameliorate.

La capitolul programă școală, atât la ciclul gimnazial, cât și cel de liceu, ați elimina sau ați introduce anumite materii?

E o chestiune foarte dificilă. În momentul de față, programa este foarte încărcată. În plus, instrumentele didactice folosite, în primul rând, manualele, care sunt destul de importante pentru elevi și pentru cei mai mulți dintre profesori, sunt într-o situație dezastruoasă. Nu vorbesc că anul acesta este o criză suplimentară cu acest manual unic, care a apărut foarte târziu și la câteva discipline, cel puțin, s-a semnalat că sunt erori. Dar, ideea unui manual pentru gimnaziu sau pentru liceu, care să fie un fel de tratat ceva mai simplificat este o idee greșită, din start.

Felul în care arată foarte multe dintre manualele care au fost adoptate de Ministerul Educației în ultimii 10-15-20 de ani, arată o orientare filozofică asupra educației, asupra pedagogiei, care nu cred că este corectă și nu vine în ajutorul alimentării unei nevoi reale și unei motivații pe care o au cel puțin elevii începători, elevii mici de a învăța. Ei sunt foarte doritori când vin la școală să învețe, dar, treptat, această dorință a lor este anihilată de felul în care funcționează instituțiile școlare.

Se fac eforturi mari, lăudabile, din mai multe direcții, mai ales de către profesorii mai tineri, la școli care au apărut, unele chiar școli particulare, unele publice, care încearcă din răsputeri cu mijloace locale să rezolve problemele acestea, dar sistemul, în general, funcționează foarte greu.

V-a satisfăcut școala nevoile când erați elev? Acum mai satisface școala nevoile?

Nu se punea această problemă la fel cum se pune astăzi. Imaginați-vă, în anii '70-'80 nu exista internet, nu aveam posibilitatea de a ne informa cu privire la ce se întâmplă în alte țări, în alte sisteme de învățământ, dar așa cum era definită programa școlară, aveam manuale, profesorii își făceau orele foarte serios și simțeai că ești într-un regim în care era o disciplină care te ajută să te formezi. Eu am făcut liceul de muzică și asta adăuga la efortul școlar, pentru că în fiecare zi erau patru-cinci ore pe care trebuia să le petrec pentru a exersa la instrument. Am fost învățat de foarte timpuriu, de când aveam 7 ani, de când am intrat în școală, că această disciplină zilnică a muncii este foarte importantă. Și cu asta, de fapt, am și rămas până în momentul de față.

Chiar dacă nu mai fac muzică în mod profesionist, a rămas pentru mine această disciplină că nu poate să treacă o singură zi fără să faci ceva din ce ți-ai propus din sarcinile pe care le ai ca profesor, ca rector la universitate. Nu poți să nu muncești în fiecare zi atunci când faci muzică, când cânți la un instrument sau când ești pictor sau când vrei să îți desăvârșești arta. Nu poți să lași totul la inspirația de moment, la improvizația facilă sau superficială. Chestiunea asta am învățat-o în școală, de la profesorii mei.

Credeți că lipsește ceva elevilor sau școlii din prezent?

Nu în totalitate, dar stringențele acestea sunt mult mai reduse acum. Cultural vorbind, epoca prin care am trecut este complet revolută, nu ne mai putem întoarce la ea, dar talentul copiilor rămâne același, inteligența nu a scăzut, sub nicio formă. Deci, până la urmă, cei care pot și care vor să realizeze ceva prin intermediul educației și prin intermediul școlii, o vor face.

Cum era raportul medie-vârfuri când erați elev și cum e acum?

Erau importante și atunci concursurile școlare, dar nu se insista obsesiv asupra lor, eu nu țin minte ca problema olimpiadelor naționale și internaționale să fi creat un motiv atât de important de mândrie națională, timp în care jumătate din populația școlară nu este capabilă să înțeleagă un text simplu pe care îl citește.

Poate că exista analfabetism funcțional și în vremea în care eram eu elev, dar dimensiunile acestui fenomen cred că sunt mult mai adânci, mai grave în momentul de față decât în anii '70-'80. Asta înseamnă că era mai bună școala atunci? Nu pot să spun că era mai bună dacă ne gândim la filozofia educației, al conținutul general al manualelor, la tipul de disciplină, dar exista, și asta pot să o spun și ca elev care am trecut prin școală în vremea respectivă, și ca profesor în momentul de față, un anumit respect pe care astăzi, din păcate, foarte mulți dintre elevi și dintre profesori l-au pierdut.

Cum vedeți generația actuală de dascăli?

Eu știu oameni mai tineri care sunt profesori foarte buni, care își fac foarte bine meseria, chiar uneori în condiții structurale, instituționale care sunt adverse dorinței lor puternice de a se perfecționa. Cred că există mult mai multă birocrație, birocrație sterilă față de ceea ce era în anii respectivi. Mă întreb dacă la vremea respectivă, un profesor ar fi trebuit să facă atât de multe referate, hârtii, dosare, înainte de a intra în clasă și de a face ore cu elevii. În momentul de față, pregătirea profesorului probabil că este mult mai mare în afara clasei, încercând să răspundă la tot felul de solicitări care sunt administrative sau birocratice. Asta îți ia și din timp și îți tocește într-un fel creativitatea și dorința reală de a comunica cu elevii și de a face un lucru frumos în clasă.

Birocrație pe care am simțit-o, de fapt, și eu ca profesor, dar nu era atât de puternică cum este în momentul de față, atunci când am terminat facultatea și am ajuns, în primii ani, profesor de școală generală, timp de cinci ani, într-o comună din Sectorul Agricol Ilfov. Nu aveam atât de multe îndatoriri administrative, cum au astăzi foarte mulți dintre profesorii din școlile din România. Am fost profesor din 1985 până în 1990 la o școală dintr-o comună din sectorul agricol, apoi, un an, am fost profesor în Buftea. Am lucrat în sistemul de învățământ preuniversitar timp de cinci ani.

Descrieți, pe scurt, sistemul de educație din prezent.

În primul rând, e o nevoie foarte mare, recunoscută și conștientizată de către profesori, de către reprezentanții oficiali ai instituției și de către părinți, de schimbare. Pe de altă parte, e o incredibil de puternică inerție a sistemului și o luptă cu dificultățile acestui sistem de foarte multe ori ineficient și o frustrare pe care o avem toți cei care slujim sistemul de educație că școala nu se poate moderniza și nu poate să progreseze mai repede, așa cum ar trebui să o facă și cum ar merita toți elevii din această țară.

A consemnat Anca Olteanu, wall-street.ro.

Ajută-ne și tu să ne amintim cum era înainte, dar și să mergem înainte, la școală. Trimite-ne textul tău pe adresa [email protected] și noi îl vom publica pe site