Octavian Palade
Cu Adrian Ciubotaru am luat contact prima oară, indirect, în anul 2010, printr-un articol scris de o fostă colegă de la România liberă. ”Omul care poate transforma România într-un loc mai bun” era titlul acelui articol și îl prezenta pe Ciubotaru, inițiator al programelor de implicare socială Lecturi Urbane și Civika, drept ”un visător. Un filosof fără acte. Un om care vrea să schimbe lumea, oamenii, contextul. Un om cu idei”.
Asta nu s-a schimbat la el. În rest, s-a schimbat totul. M-am întâlnit cu Adrian la o cafenea de lângă Centrul Vechi. Era pe terasă și privea în zare, prin fumul de țigară luminat de becurile stradale. A tresărit când m-a văzut, de parcă l-aș fi scos dintr-un șir de gânduri care ar fi urmat să-i releve încă un mic adevăr despre propria-i existență, despre trăirile lui și a celor din jur. ”Lasă-mă să ghicesc. Ai urcat în Uber și ai spus: «eh, să sperăm că nu o să fie aglomerat”, îmi scrisese pe Facebook după ce îl anunțasem că voi întârzia 5 minute. Cele cinci minute se transformaseră în 30. București.
N-ai nevoie de “training”
adrianciubotaru.ro a fost, timp de câțiva ani buni, unul dintre cele mai citite bloguri din România. Ultima postare este de din vara lui 2015, iar de atunci blogul a fost abandonat complet. Ciubotaru a renunțat complet la online, până de curând, când a început să-și povestească din experiențele pe care le-a avut în calitate de șofer Uber pe profilul lui de Facebook.
”Am avut nevoie de bani și am căutat ceva cât mai puțin solicitant. De fapt, nici măcar nu căutam un job neapărat, ci ceva de genul freelancing. Mi-a venit ideea cu Uber. Voiam un job în care să nu îmi bat capul cu chestii creative, în care să nu fac parte dintr-o structură ierarhică. Am făcut în primăvară, o lună, pe mașina altcuiva, ca să văd modelul de business și am văzut că a meritat din plin. În iunie mi-am luat mașină, am înscris-o și de pe 3 iulie m-am apucat de Uber. Deja mi-am scos banii pe care i-am dat pe mașină, că mi-am cumpărat o Dacia Logan la mâna a doua. Am un program full-time, aș putea zice, pentru că fac Uber patru ore seara și patru ore dimineața, plus vineri și sâmbătă noaptea. E și în funcție de chef. Spre exemplu, azi dimineața nu am ieșit deloc, pentru că nu aveam chef”, explică el.
Am avut nevoie de bani și am căutat ceva cât mai puțin solicitant. De fapt, nici măcar nu căutam un job neapărat, ci ceva de genul freelancing
Nu se întoarce la blogging prea curând, dar a găsit în condus - și în transportatul oamenilor dintr-un loc în altul - o oază de inspirație la care nu spera. Și acea oază e atât de mare, încât totul s-ar putea transforma într-o carte.
”Pe blog nu revin, dar aș vrea să scriu o carte cu toată experiența asta. Chiar înainte de a-mi veni ideea cu Uber, am văzut un film - Paterson se numește. Personajul principal e șofer de autobuz și în timpul pauzelor scrie poezie. Revăzusem și Taxi Driver al lui Scorsese și s-a pupat cumva. Pentru că de fiecare dată când am fost obligat să fac ceva pentru bani, m-am gândit cum aș putea scoate ceva mai mult din toată experiența, în materie de storytelling. S-a nimerit Uber și mi se pare o șansă la material pur”, spune el, pe un ton gânditor, dar apăsat, plin de uimire și curiozitate, dar în același timp sobru.
Nu ar fi prima carte scrisă de Ciubotaru. Probabil nu va fi nici ultima. ”Am două romane scrise, dar nu am publicat niciunul dintre ele. Ultimul a fost terminat în februarie, anul acesta, dar trebuie să mai revin asupra lui, să-l mai corectez. N-am revenit din mai multe motive”, explică Adrian.
Unul dintre motive ar fi facultatea de Istorie, la care s-a înscris de curând și ale cărei cursuri la urmează în regim de ID (n.red. - Învățământ de la Distanță). Ciubotaru are 37 de ani și a mai urmat o facultate, cea de filosofie, însă nu i-a absolvit, în acte, cursurile.
Pentru că de fiecare dată când am fost obligat să fac ceva pentru bani, m-am gândit cum aș putea scoate ceva mai mult din toată experiența, în materie de storytelling. S-a nimerit Uber și mi se pare o șansă la material pur
”Anul ăsta m-am apucat de facultate, la Istorie, și sunt în primul an la ID. Încet-încet îmi așez lucrurile pentru mine. Plănuiesc să termin facultatea - o fac pentru că am nevoie de diplomă. La 20 de ani nu mi-am luat diploma - am făcut cei patru ani de facultate, dar nu m-a interesat diploma. Acum îmi dau seama că am nevoie de ea pentru a face și alte cursuri - formări profesionale, training. Dar asta e cu bătaie lungă. Eu nu am mai fost angajat din 2009, de când am început să fac bani din blogging. Sper să nu mai lucrez ca angajat niciodată. Mă gândesc să plec afară și să fac niște lucruri acolo, eventual un master. E o posibilitate. Nu mă mai simt împăcat cu viața de aici, cu viața din București. E un oraș care cere foarte multe lucruri de la tine, doar ca să te țină în sânul lui. Știu oameni care s-au mutat în Brașov și care au o calitate a vieții mai bună”, povestește.
Este ca o gaură neagră
Relația lui cu Bucureștiul este una de love-hate. Dar la ea voi reveni puțin mai târziu. Relația lui cu mediul online este la fel. S-au iubit mult timp, dragostea a devenit rutină și apoi a simțit nevoia de o pauză. Pauza s-a dovedit mai lungă decât intenționa inițial.
”În 2012-2013 m-am retras din blogging, iar în mare din asta câștigam - eram unul dintre bloggerii destul de vizibili, undeva în top 10, top 20. Mi-am luat un an sabatic care, între timp s-a transformat în patru ani sabatici, iar eu m-am retras complet din spațiul public online. Mi-am văzut de ale mele, am făcut pelerinaje și în Spania. În ultima vreme, am început să revin și simt că am revenit puțin și în lumea asta, în România, o lume din care practic m-am sustras. Și pentru mine e mișto, pentru că am acum genul de perspectivă pe care o au turiștii. Pentru turiști, Bucureștiul este o bijuterie nedescoperită. Nu se izbesc de rutina zilnică și pentru ei e pitoresc”, spune privind în gol, prin fereastra cafenelei, prin fața lui perindându-se zeci de oameni - trafic pietonal care se dispersează pe măsură ce barurile din Centrul Vechi se umplu.
Mi-am luat un an sabatic care, între timp s-a transformat în patru ani sabatici, iar eu m-am retras complet din spațiul public online
”Bloggingul a fost pentru mine mană din cer. Am trăit într-o bulă de social media în care eu și prietenii din jurul meu simțeam că suntem într-o avangardă, într-o semi elită, unde nu ne izbeam de problemele clasice legate de joburi. Aveam proiecte, plecări, groupies, banii curgeau - mă simțeam privilegiat. Privilegiul ăsta era un fel de idealism care există și în comunitățile de startupuri. Încet-încet, ieșind din chestia asta, te izbești de nivelul cotidian al României. M-am trezit, după vârsta de 30 de ani, oripilat de decalajul dintre țara asta și altele pe care le-am văzut. Am 37 de ani și am observat că cei din jurul meu, care au familii și copii, că au început să aibă același discurs pe care îl aveau părinții: «măcar copiii noștri vor trăi mai bine». Discursul ăsta se pasează de la o generație la alta. Și asta mi se pare trist” - zice, pendulând între o melancolie dulce-amăruie și dezamăgire.
De ce ar renunța cineva la ”avangardă”, doar pentru a se izbi de realitățile României de zi cu zi. În calitate de șofer de Uber, vezi de multe ori oameni lipsiți de măștile sociale, vezi orașele în cele mai urâte ipostaze. De ce ai vrea asta și nu idealismul descris de el mai devreme? Se pare că din cauza unui alt tip de idealism, unul în care puritatea trăirilor cântărește mai greu decât toate reflectoarele.
”M-am retras din blogging și din online pentru că nu mai simțeam că fac parte din comunitate, nu îmi mai plăcea ceea ce făceam, devenisem foarte comercial, îmi pierdusem și o parte din comunitatea adunată în jurul blogului. Simțeam, pe atunci, că ajunsesem să-mi prostituez scrisul. Scriam articole sponsorizate și advertoriale. Cam în 2013 am avut un infotrip plătit în insulele Azore, cu încă vreo 4-5 bloggeri. Am stat o săptămână acolo, a fost totul plătit, ne-am plimbat pe vreo două insule - I didn’t enjoy it at all. Am scris două articole după, din obligație, extrem de scremute și mi-am dat seama că ceva nu e okay, dacă chiar nu am putut să mă bucur - insulele Azore sunt minunate. Ar fi trebuit, în mod implicit, să mă bucur de experiența aia și nu m-am bucurat. Și nu aveam niciun motiv obiectiv exterior, pentru că tot cadrul a fost super okay. Pentru mine a fost un trigger - dacă nu îmi place ceea ce fac, ajung să plătesc enorm de mult din punct de vedere psihic. Poți să-i păcălești pe ceilalți, dar când îți dai seama că nu mai ești autentic față de tine, costurile sunt și mai mari. De asta m-am retras. Îmi pierdusem și izvoarele mele autentice de inspirație. În ultimii ani asta am încercat - să mă regăsesc, să-mi găsesc vocea și izvorul de inspirație. Îmi aduc aminte un interviu al unui scriitor român care a lucrat în gazetărie - Mircea Florian - care spunea că i-au luat câțiva ani să scape, în materie de scriitură, de stilul de ziarist. Ca să poți să mergi către un discurs beletristic, trebuie să scapi de toate sechelele alea din scris. Așa m-am chinuit și eu, câțiva ani, să scap de urgența pe care o implica scriitura de blog”. Tonul lui pare încrezător, de parcă ar ști că se apropie de acel moment în care va fi satisfăcut de noua lui ”voce”.
Ritmul propriu
”Înainte de Uber nu făceam nimic. Am făcut niște vloguri în ultimul an, stăteam acasă, citeam și scriam. A fost o ocazie pentru mine să ies - să ies din cercul meu, din bula mea, să mai cunosc oameni, să mai cunosc România, să mai cunosc starea de spirit a României”, spune Ciubotaru.
Îmi pierdusem și izvoarele mele autentice de inspirație. În ultimii ani asta am încercat - să mă regăsesc, să-mi găsesc vocea și izvorul de inspirație
Vlogurile-ul le-a făcut mai mult pentru el, lucru de care, probabil, și-a dat seama oricine le-a văzut. Există și unele clipuri mai ”comerciale”, dar majoritatea par înregistrările unui savant care ia notiție despre experimentul lui. În cazul de față, Ciubotaru este atât savantul, cât și experimentul. Rezultatul a fost unul bun. Din punct de vedere spiritual.
”E o lecție pe care am învățat-o în viață: când nu ți-e bine ție - și am avut episoade depresive-, cel mai bine e să te deschizi. Este contraintuitiv. Majoritatea oamenilor când suferă, când nu le e bine, se închid. Devin atât de fragili. E ca la coarnele melcului. Când pui mâna pe ochii lui, el și-i retrage. E un mecanism de apărare. În același timp, el devine orb, vulnerabil. Deschizându-te, lași deschise și toate canalele de interacțiune socială, lași oamenii să vină către tine. Asta înseamnă noutate, te scalzi puțin în balta lumii tale interioare, te poți vindeca, faci conexiuni noi. Pentru mine asta a reprezentat vloggingul - o metodă mișto de a mă deschide. Unele episoade au fost extrem de personale, scopul era ca eu să am un dialog cu mine însumi. Le-am abandonat pentru că a intervenit o presiune reală. Știam că va veni momentul în care va trebui să intru, din nou, în câmpul muncii. Știam pentru mine că am nevoie de stima de sine masculină a bărbatului care generează bani. Nu conta câți - conta să fac un ban. Consider că lucrul ăsta e engrained în creierul masculin, to be the provider”, spune cu sinceritate.
Și momentul în care și-a luat inima în dinți și s-a înscris la Uber a fost și momentul în care a descoperit și un alt București decât cele pe care le cunoscuse până atunci. A fost și momentul în care Adrian a descoperit și un alt Adrian decât cei care fusese până atunci.
”E o mantie invizibilă pe care o îmbraci în lumea în care activezi. Să zicem că dacă ești un antropolog și te duci într-un trib și stai mai mult timp în tribul ăla, începi să împrumuți, inconștient, stilistica tribului, average-ul tribului. Și eu împrumut, treptat-treptat, media șoferului de București”, spune el.
Și care ar fi asta? ”Mă trezesc că am replici cu acel umor tipic mediului, mă bag și mă strecor prin trafic, sunt agresiv și decisiv când conduc. Chiar am scris un status pe Facebook despre Logan, despre faptul că Loganul este un simbol de statut scăzut care, încet-încet, transmite către proprietarul lui o ieftinătate de statut. Așa și eu - am impresia că nu sunt nimic mai mult decât un șofer, dacă nu fac și altceva. Se leagă cumva și de personalitatea mea. Mereu, de-a lungul vieții, în orice domeniu am activat - și, mă rog, cred că ăsta e un gând pe care l-am avut toți - situația, titlul, poziția pe care am ocupat-o, nu au dat dreptate întregii mele personalități sau aspirațiilor”, explică Ciubotaru.
În majoritatea momentelor, ca șofer, ești invizibil. Sau ești ca un accesoriu. Sau ești, pur și simplu, o funcție
Totuși, cum se simte Adrian Ciubotaru, șoferul de Uber, în timp ce conduce? Cum i-a fost posibil să acceseze acea oază de inspirație? Care sunt lucrurile pe care le-ai putea observa la cei din jurul tău, lucruri pe care nu le-ai vedea în mod obișnuit?
”În majoritatea momentelor, ca șofer, ești invizibil. Sau ești ca un accesoriu. Sau ești, pur și simplu, o funcție: de la A la B, cât mai repede, în siguranță, cât mai comod. Am un amic care se mira că eu aud ce vorbesc pasagerii. Normal că șoferul aude. Sunt 70 de centimetri între capul tău și capul lui, normal că auzi. Și, dacă vorbește la telefon, dai și muzica mai încet, deci clar auzi tot. Am și primit feedback pe Facebook de la oameni care spuneau că nu este etic ce fac, că transmit informații overheard din timpul curselor. Cumva, simțeau că le este invadată intimitatea. Ceea ce este absurd, pentru că eu presupun că sunt niște interacțiuni publice. În plus, din moment ce răspunzi la telefon, presupui că șoferul aude și se activează un fel de cenzură interioară, nu spui tot din casă. Deși… am asistat la niște discuții personale, din care aflai situația celuilalt: cine era, de unde venea, unde se ducea, ce zi grea a avut, că se duce la spital, că se duce la mama. Am mai multe povești strânse, nu doar cele publicate pe Facebook. Cele publicate au, în mare, un accent comic sau o tentă umoristică. Pe mine mă suprind foarte multe chestii extrem de banale. De exemplu, urcă la un moment dat un pasager și zice: «să sperăm că nu va fi aglomerat» - what the fuck, normal că va fi aglomerat! Sau am avut oameni pe care i-am dus la mama naibii și, oarecum, se justificau pentru locul în care locuiau. Am luat o tipă într-o seară și m-a întrebat dacă îmi apare adresa și i-am zis «da, îmi apare, Militari Residence, în Roșu», ea a zis că nu în Roșu, ci în Militari Residence. În mintea ei suna mult mai bine Militari Residence decât comuna Roșu. Am observat chestia asta la destul de mulți pasageri”, povestește Ciubotaru.
Întâmplare
Nu știe exact ce vrea să facă pe viitor, dar știe că ar pleca din țară. Nu s-ar stabili undeva anume, ci s-ar descoperi peste tot în lume, pe fiecare continent. ”Aș călători în toată lumea. Dacă lucrezi de la distanță, e bine să-ți faci toată planeta casa ta. Am cunoscut doi americani care lucrau o lună-două din România și care apoi plecau în alte țări din estul Europei. Erau din Los Angeles și i-am dus la o cafenea. «Chiar ne-am mirat, că prețurile de aici sunt ca în Los Angeles - dăm 5, 7 dolari pe o cafea», au zis ei. Le-am zis că e normal, dacă se duc numai în locuri de hipsteri. Au fost surprinși că știam cuvântul «hipsteri». «Come on, it’s a global culture», le-am zis”, povestește.
Bucureștiul a avut, de multe ori, un impact negativ asupra lui. ”Aveam momente în anii trecuți, după zile stresante mă duceam la magazin seara, erau cozile foarte mari, și stăteam la coadă și țineam un spațiu mai mare între mine și cel din față. De multe ori, abia așteptam ca cineva să se bage în față. Eram atât de încărcat de tensiune, încât abia așteptam un scandal, o ceartă, iar asta nu era deloc sănătos”.
Acum, pare să fi căpătat o înțelepciune aparte în ceea ce privește stresul și nervii. Dacă iei în considerare traficul Capitalei, poți considera că șofatul poate fi cel mai stresant job din lume. Dar, cumva, Ciubotaru a reușit să-i găsească un avantaj.
Un client nu ar trebui să știe ce probleme ai avut tu cu două curse înainte
”Zilele trecute, urcase o tipă în mașină. Aveam de mers 4 kilometri, iar Waze zicea că vom termina cursa în 30 de minute. M-am întors către ea și i-am zis că e o ocazie unică: vom face 7-8 minute pe kilometru, deci trebuie să ne bucurăm de momentul ăsta, că poate mâine se rezolvă problema traficului. «Da, știu că e nebunie și mă gândesc cu groază că trebuie să dau și eu de permis», mi-a zis ea. «Sfatul meu, înainte de a da de permis în București, este să cumpărați niște cărți de Seneca, Marc Aurelius, niște cărți de budhism Zen și abia apoi, după pregătirea asta stoică, să dați de permis în București», i-am răspuns eu. Mă găsesc aplicând elemente din stoicism pentru a avea costurile psihice cât mai mici în trafic. Am momente în care pasagerul din spate devine mai revoltat de condițiile de trafic decât mine. Eu nu mă enervez în trafic pentru că am găsit un răspuns foarte realist la început: câștig bani cât sunt blocat, nu are niciun rost să mă supăr. În plus, dacă te enervezi în trafic, nu e corect față de pasager, plus că starea se prelungește pe următoarele două-trei curse și riști, din punct de vedere moral, să tratezi mai expeditiv niște persoane care nu au nicio vină. Un client nu ar trebui să știe ce probleme ai avut tu cu două curse înainte”, spune el, frecându-și mâinile.
Amintirile sunt nişte poveşti
Am zis că cel mai bun mod de a încheia această poveste despre povești ar fi cu povestirile lui Ciubotaru despre oamenii care și-au lăsat o parte din ei în Loganul lui. Le găsiți mai jos.
”În ultimele săptămâni, fiind mai ocupat decât în general, am restrâns activitatea la Uber. Și când investești puțin în ceva, primești puțin înapoi. Nu am mai adunat la fel de multe povești și m-am și găsit în situații în care pasagerii aveau chef de vorbă, dar eu nu mă simțeam în stare să duc o conversație, fiind prins în gândurile mele. Mi-am dat seama că nu e okay, pentru că mă privam pe mine de șansa de a avea interacțiuni mișto. Așa că mă mai deschid puțin, mă mai împing puțin în chestia asta.
Am avut o discuție cu un tip la un moment dat, am mers împreună vreo 30 de minute. Am discutat cu el despre situația politică, economică, despre mentalități și prieteni care au plecat. Am vorbit în contradictoriu și la un moment dat îmi venea să plâng - nu neapărat din cauza discuției, ci din cauza sentimentelor răscolite în mine de discuția asta despre România. Deși discuția a fost destul de aprinsă, la final mi-am dat seama că a fost terapeutică pentru amândoi. Ne-am despărțit în termeni buni, am dat noroc și totul a fost bine.
Undeva în capătul Bulevardului Giurgiului, sunt niște străduțe cu case. S-a nimerit, în decursul a trei zile, să iau de două ori, la aceeași oră, la 11.00 noaptea, un domn îmbrăcat cu un costum ieftin și cu o servietă în mână. Și comanda era făcută de o femeie, iar destinația era una dintre terasele din spatele Ateneului. În prima seară, omul vorbea foarte enigmatic. Am zis că poate e vreun medic care pleacă de la o consultație. Peste două zile, nu m-a recunoscut, așa că i-am zis eu că l-am luat și cu două seri înainte. Am aflat că tipul pleca de acasă. «Eu nu am nici gaze, nici lumină acasă, că nu s-a ocupat primăria de stradă», mi-a zis el. Și încă mă întreb cine era acea femeie care îl chema zilnic la terasa aia de fițe. Mi-a rămas în cap, fiind un bărbat misterios”.
