Vlad Andriescu
Voi începe cu munca, pentru a lăsa bucățile personale pe final. Cred că transformarea mediului de lucru înspre multe meserii creative, într-un spațiu virtual, al creării de conținut și nu numai, a transformat modul de măsurare al muncii.
Dacă ne ducem într-o fabrică, acum ceva zeci de ani, știai destul de bine care este limita muncii tale. Aveai o cotă de piese, de mașini, de ce făceai tu acolo. O limitare naturală când vine vorba de cât poți să faci într-o zi, chiar și pentru cei mai performeri dintre noi. Degeaba spuneai că vei face cu 50% mai mult, sistemul în sine nu te lăsa să faci asta.
Astăzi, mulți dintre noi lucrăm în domenii care nu par a avea limite clare. Lucrezi într-un startup tech, în social media, în content creation, în „profesii liberale” și e greu să contorizezi. Când te oprești în a-ți dezvolta startup-ul? Că doar nu faci șaibe.
Așa a apărut ceea ce se numește internațional „the hustle culture”. Sprinturi de muncă odioasă care sunt promovate de Elon Musk. Sesiuni de 24 de ore de muncă, pentru că altfel nu-ți îndeplinești visul. Zile și săptămâni de epuizare până ajungi să faci ceea ce trebuie să faci. Și nici măcar nu zic faptul că oamenii cu bani de astăzi nu au muncit mult, dar nimeni nu pare că a muncit atât de mult. În lipsa șaibelor, oamenii nu au știut când se oprească. Când ai terminat munca din ziua aceea? Până la urmă un mail „nu poate fi atât de greu”. Zici că se mai poate, că misiunea ta nu se încheie atunci când am decis că se termină ziua de muncă.
A venit și pandemia. Și apoi limitele cunoscute au devenit și mai vagi. Când să închizi când ai putea face atât de multe?
Productivitatea a devenit un buzzword, deși confundăm ideea că a fi productiv înseamnă să eficientizăm munca, nu să o prelungim.
În niciun caz acest text al meu nu e despre dorința de a fi leneș. Fără îndoială că nu. Ci cumva un semnal de alarmă legat de faptul că limitele cunoscute de noi și impuse nu se mai impun astăzi. Mental nu mai avem capacitatea aceasta, pentru că nu avem semnale exterioare.
Paradoxal, cel mai mare efort pe care-l facem e să știm când să oprim cel mai mare efort. Pentru că și în oprirea zilei sau săptămânii de lucru e implicat un proces rațional de dezbatere cu noi înșine.
Online am văzut mulți antreprenori mari care au promovat hustle culture. Elon Musk, Steve Jobs, până și personaje toxice și posibil infractori cum ar fi Andrew Tate vorbeau tot despre o formă de hustle culture. Toți băieții care vorbesc despre crypto vorbesc despre un soi de hustle culture.
Trăim cu ideea că mereu putem să facem ceva. Pentru că spre deosebire de părinții noștri nu trebuie să ne îmbrăcăm, să ne deplasăm la serviciu și să începem ceva ca să muncim. Trebuie doar să deschidem laptopul sau tableta.
Iar echilibrul general e cel mai greu de găsit. Cred că în companii este din ce în ce mai greu de implementat o cultură sănătoasă pentru că firmele nu sunt insule singulare, ci colaborează cu altele. Ce faci dacă partenerii tăi de afaceri au un hustle culture, iar tu vrei să implementezi o cultură sănătoasă a muncii?
Și apoi intervin și lucrurile personale. Lucrurile pe care le uităm ușor atunci când vine vorba de post-pandemie. Singurătatea adusă. Oameni care preferă să lucreze de acasă pentru că e mai confortabil, deși știu că le face rău asta. Oameni care se simt singuri în fața calculatorului. Și oameni care uită de multe ori să-i întrebe pe ceilalți ce fac.
Pentru că atunci când te vezi față în față cu un om pot fi multe probleme. Colegul care vorbește prea mult, cel care te enervează, cel care scrie prea tare la tastatură. Dar în tot acest areal care se numește viață, până la urmă, poți vedea lucruri. Poți să vezi o expresie. Poți simți că ceva nu este în regulă. Și poți să nu te simți singur, oricât de redutabil crezi că ar fi sufletul tău.
Mi-am adus aminte de toate aceste lucruri citind în weekend despre plecarea unui om pe care l-am cunoscut puțin, foarte puțin, dar care de fiecare dată mi-a transmis o stare de bine, veselie. Un om care atunci când acum mulți ani am avut și eu o nuntă, a dansat mai mult și mai fericit decât am făcut-o eu. Și am citit știrile despre el. Și am citit ce au spus prietenii lui despre el. Și am rămas cu asta în minte.
Apoi am citit despre ceea ce se numește efectul Werther, un fenomen psihologic definit în 1974 de către sociologul David Philips care spune că procedeul de mediatizare al unei sinucideri antrenează un șir de sinucideri în populație. Asta am citit în contextul modului în care presa a scris despre ce ziceam mai sus.
Dar într-un mod periculos, există și un sindrom Werther al „hustle culture”. Pentru că vedem atât de mult promovată această cultură a singurătății prin muncă absolută încât se transmite. Și foarte, dar foarte puțini oameni au capacitatea fizică și mentală de a-i rezista. Pentru unii e potrivită. Pentru cei mai mulți e distrugătoare.
Take it easy. Ask your friends if they are alright, chiar și atunci când nu vor să discute cu voi.
