Irina Achim
Acest articol a apărut ca o scrisoare trimisă cititorilor start-up.ro în newsletter-ul care se trimite luni. Te poți abona aici.
De când a ajuns longevitatea și în atenția mea, mă tot gândesc dacă aș vrea să trăiesc până la 100+ ani. Evident că, până de curând, bătrânețea era asociată cu o perioadă grea, anevoioasă, în care corpul și degradarea sănătății ne ajung din urmă.
Doar că apar autori precum David Sinclair, de la Harvard, care ne arată printr-o carte precum este „Lifespan. De ce îmbătrânim și cum să nu o mai facem?” că bătrânețea nu e neapărat așa cum o știm noi.
Putem s-o încetinim sau s-o îmbunătățim. Momentan sunt încă în primele faze ale cărții, dar recunosc că mi-a deschis ochii către o nouă perspectivă asupra bătrâneții.
În paralel cu începerea acestei cărți, am reușit să termin și seria documentară de pe Netflix, ”Live to 100: Secrets of the Blue Zones”, o incursiune a realizatorului către zonele albastre, 5 comunități unde oamenii trăiesc mult. Dar mai ales, trăiesc bine, chiar și la bătrânețe.
Seria se urmărește ușor și oferă câteva analize asupra factorilor care contribuie la o viață lungă și o bătrânețe ușoară.
Dar unul dintre factorii care mi-a atras atenția, pe lângă nutriția acelor comunități, socializarea, compania și mișcarea, este cel care face referire la SCOP.
În două zone cu longevitate bună scopul este cel care contribuie la o înaintare în vârstă cât mai plăcută. În Japonia îi spunem Ikigai - motivul de a exista, în Costa Rica, plan de vida - motivul pozitiv al vieții.
Bătrâni din aceste comunități aveau câte un scop, câte o motivație pentru care să se dea jos din pat. Fie că era vorba de îngrijirea grădinii sau de a continua să-și facă munca, scopul exista. Nu îi abandona, ca într-o luptă futilă a vieții în care pensionarea e capitularea, în care se ridică steagul alb al neputinței și al invizibilității.
De multe ori credem că nu mai putem face lucruri pentru că vom fi bătrâni și bolnavi, dar uneori e fix invers. Continuitatea de a face ceva și de ne păsa de acel lucru ne poate feri de a ajunge în situația asta.
Și acest ikigai sau plan de vida nu trebuie să fie ceva măreț, salvarea lumii sau descoperirea unui leac miraculos. Poate fi fix a ține grădina blocului îngrijită sau a termina un număr de cărți pe lună. Poate fi un cerc de prieteni în care se testează diverse rețete. Un scop. Un motiv pentru care datul jos din pat să aibă un sens.
Până la bătrânețe, scopul se poate manifesta sub multe arătări, fie că e vorba de un proiect nou, de o întâlnire care ne poate aduce un nou partener în misiunea la care muncim sau o vacanță la care visăm de mult.
Într-o lume în care scopul aduce entuziasm, bătrânețea nu mai pare așa o sperietoare de ciori. Și desigur, longevitatea devine o dorință firească, nu doar un subiect de discuție.
Nu știu însă dacă devine un deziderat atât de mare încât să devin parte dintr-o provocare lansată de un antreprenor și angel investor din România, care a scris recent pe LinkedIN.
”După mulți ani de practică și studiu de biohacking, mă gândesc să lansez o asigurare de viață pentru cei care vor să trăiască peste 100 de ani, dar nu cred că se poate. Dacă sunteți selectați să intrați în programul meu, nu voi cere niciun ban până la 100 de ani, și chiar mai mult. Pentru cei din program care mor înainte de 100 de ani, familia lor primește 1 milion de euro instant. Dacă treci de 100, vei avea pentru mine 25% din taxa fixă pe avere și apoi 25% din venitul lunar.”
Cu un astfel de claim, longevitatea pare o treabă mai serioasă ca niciodată.
Pe final de scrisoare, vreau să vă las însă cu un pasaj din cartea ”Lifespan”, care să vă dea o motivație suplimentară de pozitivism să trăim mai mult și mai bine.
”La 20 de ani, auzisem în sfârșit și de la altcineva cuvintele învățate de bunica la o vârstă fragedă, și anume să trăiesc ca și cum aș avea 6 ani. Fă tot ce ține de tine pentru ca omenirea să fie cât mai bună. Nu irosi clipa. Bucură-te de tinerețea ta, menține-o cât de mult poți. Luptă-te pentru ea. Poate că nu vom mai avea niciodată 6 ani - dar cum ar fi dacă am avea 26 sau 36? Cum ar fi dacă ne-am putea juca mai mult, precum copiii, fără să ne facem griji prea curând despre trecerea la lucrurile pe care trebuie să le facă adulții. Cum ar fi dacă nu am fi nevoiți să comprimăm toate lucrurile pe care trebuie să le comprimăm în anii adolescenței noastre. Cum ar fi dacă, după 60 de ani, nu ne-am preocupa să lăsăm o moștenire, ci să întemeiem una?”
Cum ar fi?
Și cum ar fi să ne trecem într-un notes sau carnețel scopurile pentru care ne dăm jos din pat și împreună să facem marea hartă a motivației. Ce zici, împărtășești scopurile tale cu mine? Dacă da, le aștept la irina@start-up.ro.
