Vlad Andriescu
Și de ce mă întorc la pandemie? Pentru că simt că în fuga noastră de a uita acele momente, am ratat oportunitatea de a reflecta la cum putem face lucrurile mai bine.
Am pierdut oameni dragi și apropiați. Pentru totdeauna.
Am pierdut prieteni, poate, deoarece eram de o parte sau de alta a unor informații ce se schimbau în fiecare zi.
Am pierdut o parte din liniște și ne-am trezit cu diferite anxietăți de care nu știam.
Am pierdut de multe ori contactul uman cu ceilalți pentru că munceam de acasă sau am continuat să o facem și nu am știut să compensăm între muncă și viață.
Copiii noștri au pierdut oportunitatea de a învăța bine timp de un an, iar apoi au pierdut oportunitatea unui sistem modern de educație, ce să îmbine lucrurile bune din tehnologie cu cele „analog”.
Am pierdut afaceri care s-au închis sau care nu au putut să se reinventeze în pandemie.
Am pierdut ritmul. Și aici mă opresc. Ca să temporizez. Și ca să întăresc această idee.
Am pierdut ritmul de a lucra, de multe ori găsindu-ne într-o continuă alertă. O alertă pe care nu am știut să o transpunem la lumea „revenită la normal”. Ceea ce a fost o grabă de a salva lucrurile s-a transformat într-o permanență, iar astăzi mă uit în jurul meu și văd mai multă grabă ca niciodată de a face lucrurile. Nu e o grabă sănătoasă, ci e una ce de multe ori aduce cu un roi de muște speriate. Nu suntem albine, ci muște.
Cred că pe alocuri am pierdut, asta am observat la oameni, capacitatea de analiză. Vine din graba de mai sus. Capacitatea de a ne opri și a vedea ce e bine și ce e rău.
De asemenea, mi-am adus aminte de ceva în weekend. YouTube mă dusese întâmplător la o piesă muzicală făcută în pandemie. Nu a salvat pe nimeni muzica, dar ne-a ajutat, că nu degeaba în Italia se cânta la balcoane. Dar cred că am pierdut acea legătură dintre oameni care se formase din frica sub care trăiam. Pentru un scurt moment, foarte scurt, lumea mea a arătat mai urât ca niciodată în pandemie, dar și mai frumos ca niciodată. Supuși unui asalt asupra vieții noastre normale, ne-am unit. Ne-am ajutat unii pe alții și ne-am înțeles. Pentru o scurtă perioadă de vreme am empatizat. Și am creat proiecte comune. Și am fost creativi fără motiv. Până și toate pâinile acelea cu maia și banana bread au fost metoda noastră de a fi creativi doar pentru a ne ocupa timpul. A fost cea mai urâtă vacanță posibilă, cea mai mortală, dar a fost una care a adus și asemenea lucru. Un lucru ce simt că s-a pierdut.
Roiul de care menționam mai sus s-a stârpit apoi, a plecat în șapte zări. Și în locul acestei comuniuni am pus un individualism continuu în care urgența este numărul 1. Am văzut rare proiecte comune făcute de oameni, rare alianțe. Nu mai e timp de ele. Nici între oameni, nici între companii. Vedeam companii mari ce aveau un scop comun, uitând de concurență. Astăzi lucrurile au revenit la normal. Ca un episod din serialul de pe HBO „Succession”. Cred că am pierdut acea atmosferă. Sau poate nu am avut-o niciodată, ci doar a fost generată de frica noastră comună.
Amintindu-mi de un vers al lui John Lennon - „God is a concept by which we measure our fear” - așa probabil mă gândesc că s-au născut și acele colaborări. Din frică. Așa cum credința poate să nu aibă o bază neapărat rațională, ci căutăm un sprijin personal, așa și acele uniuni între oameni erau bazate pe frică, nu pe rațiune.
Am pierdut multe, dar am și câștigat poate. Dar astăzi am vrut să facem un exercițiu în care să ne oprim 3 minute pentru a ne gândi în 2023 la ce am învățat atunci și am putea aplica și astăzi.
