Oser e genul ăla de loc despre care auzi povești indiferent de {{ora[58]}}șul în care locuiești, indiferent de preferințele tale muzicale, de vârsta ta. E la fel de faimos ca Oborul, cu toate că cele două mari piețe sunt diferite din foarte multe puncte de vedere. Cu toate că sunt și similare.

În fiecare zi de sămbătă, de dimineață devreme și până spre seară, acest colțișor de Cluj, de istorie, e cutreierat în lung și în lat de tineri în căutare de chilipiruri, de bătrâni veniți să schimbe impresii la o bere, de gurmanzi care vor să încerce cei mai buni mici pe care îi poate oferi acea regiune a țării. Cel puțin asta am auzit.

Dacă în majoritatea zilelor de sâmbătă locul este un adevărat furnicar, plin de persoane care își vând amintirile și de persoane care le văd ca pe adevărate comori și care le cumpără, eu am descoperit un alt Oser. Unul aproape pustiu.

Vremurile de glorie

”Pe la începutul anilor ‘90, Oser era de 8-10 ori mai mare”, îmi povestește șoferul care mă duce către vestita piață. ”Veneau oameni și vindeau și animale de casă, dar acum sunt mai multe norme și nu ai să mai vezi așa ceva. Era renumit și pentru câți «șmenari» erau, imediat te făceau la buzunare”, își amintește Istvan.

Pe Istvan l-am cunoscut în momentul în care m-am urcat în mașina comandată printr-un serviciu de ride-sharing. Când i-am zis încotro mă îndrept, s-a luminat tot într-un zâmbet. Îmbrăcat la cămașă, politicos și călduros, Istvan are în jur de 50 de ani și povestește cu drag și un strop de melancolie.

”Acum nu mai e așa. E foarte sigur, nu mai ai de ce să stai cu mâna pe portofel”, mă liniștește el.

Curios de bucatele vestite pe care urmează să le degust - celebrii mici de Someșeni - l-am întrebat ce știe despre ele. ”Micii de Someșeni sunt groaznic de faini. Sunt beton!”, spune aproape fără suflare, înainte să apuc să-mi termin întrebarea.

”Iarna avem un obicei - ne strângem mai mulți prieteni, cu câteva mașini și tragem la sorți cine conduce. Merge și mâncăm mici și bem bere. Iese frumos tare”, continuă el.

Micii de Someșeni au apărut la puțin timp după Revoluție. ”Au apărut cu o gheretă. La Oser au început și tot acolo s-au dezvoltat și și-au căpătat reputația”, îmi explică Istvan. Rețeta micilor de someșeni a fost dezvoltată în 1994, de Mircea și Lia Drăgan, iar secretul a rămas în familie încă de atunci.

”Trebuie să fie bine {{pr[43]}}ăjiți, să îi cereți pătrunși cum trebuie. Că dacă nu sunt bine prăjiți, nu sunt la fel de buni”, continuă clujeanul, în timp ce mie deja îmi lasă gura apă. ”Vedeți că sunt și reclame proaste, mincinoase. Cum se întâmplă și cu celebra brânză de Sibiu care, de cele mai multe ori, nu e brânză de Sibiu. Trebuie să te asiguri, să nu îți fie rușine să întrebi”, mai spune el.

Burgerii de festival vs. micii de Someșeni

Conversația noastră se încheie când ne apropiem de destinație. Cu ușoară teamă în voce se uită în jur și spune: ”sper să mai găsiți ceva acum, că pare că închid mai repede. Probabil a fost puțină lume azi, fiind festivalul”. Dar grijile ne sunt liniștite în clipa în care mirosul cald de mici cumva reușește să pătrundă în mașină, chiar dacă geamurile erau închise.

Gablonțuri, obiecte vintage, haine de firmă la preț de nimic, decorațiuni ciudate - lipseau toate. Lipsea și zarva pe care o așteptam, roiurile de oameni care bâzâie printre tarabe. Piața era aproape pustie. Câțiva comercianți rămași în urmă strângeau din hainele trântite la grămadă și le cărau spre mașini. Porumbeii căutau, fără mare succes, resturi, iar pe fundal se auzea, în surdină, o manea. O fetiță trece molcom, pe trotinetă, printre tarabe.

În zona de mâncare, doar deasupra uneia dintre numeroasele gherete mai plutește fumul gros de grătar și mă îndrept cu viteză spre ea.

Piața Oser, modernă și cu reguli stricte, nu a fost dintotdeauna așa. Înainte să fie mutată pe strada Bobâlna în 2010, Oser se desfășura în cartierul Someșeni, lângă podul Colectiviștilor. Lumea venea cum apuca și își întinea marfa pe ce apuca. Acum, există mese speciale, puse la dispoziție de către municipalitate și oricine vrea să vândă trebuie să vină cu noaptea în cap și să plătească taxa de câțiva lei.

Lucrurile sunt mai bune, din multe puncte de vedere, dar nu totul a fost ”roz” odată cu mutarea pieței în noul loc. Primăria a interzis atunci accesul comercianților de mici și bere. S-au răzgândit rapid. „Se pare că atracţia în piaţa Oser erau tocmai berea şi micii”, declara pe atunci Sorin Apostu, fost primar al Clujului, după ce a retras interdicția.

Totuși, în acea zi, burgerii de festival păreau a fi mai atrăgători pentru majoritatea decât micii de Someșeni. La ghereta cu mici de lângă intrare, grătarul nu mai părea atât de încins. La mese, câțiva rătăciți, majoritatea trecuți de a doua tinerețe, probabil comercianți la rândul lor, priveau în gol în timp ce sorbeau din bere și gustau din mici. ”No, servus, ce ați pofti?”, mă întreabă cu jovialitate o doamnă cu șort roșu și părul roșcat.

Îi zic că aș vrea un meniu, format din 4 mici și o porție de cartofi și încă 2 mici. Grătaragiul, un tip solid ca un jucător de rugby, ras în cap, cu un pic de barbă căruntă, dar cu un zâmbet care îi știrbea din aerul amenințător se conformează și mai pune doi mici pe grătar. A doua porție de cartofi o primim bonus, ”să fie bine”. Mai cer și bere, să intre bine, după care sunt poftit să iau loc la o masă. Întreb dacă pot fotografia grătarul înainte, iar domnul cu frunte transpirată îmi spune ”sigur că da, doar că nu mai e mare lucru, să fi văzut mai devreme, cum era plin”. Semn că, totuși, au fost oameni la Oser în acea zi.

Micii erau buni de tot, cu un gust aparte, bine pătrunși de văpaie. Serviți cu muștar din belșug, printre guri de bere și versuri de manele, printre sunetele dezamăgite ale comercianților care își cărau catrafusele la mașini, mititeii de Someșeni parcă vor să împărtășească cu tine din istoria pieței de vechituri, să-ți arate că mâncarea e bună și când e zarvă și distracție, dar și când ziua se încheie mai repede decât ai spera, când calculele se termină înainte să se umple portofelele. Americanii care s-au agitat și au cântat în zilele acelea în fața miilor de festivalieri ar numi mititeii de Someșeni (dar nu doar pe aceia) ”soul food”, adică genul ăla de mâncare ce nu îți satură doar stomacul, ci și sufletul.

Întors pe plaiurile Bonțidei, cu un zâmbet melancolic pe buze și cu starea de somnolență care se așterne după orice masă copioasă, mă întâlnesc cu doi prieteni stabiliți de ceva timp în Cluj. ”Am fost până la Oser, să mănânc mici. Era cam pustiu”, le zic eu. ”Mamăăă, să vezi ce e de regulă acolo, noi mergem aproape săptămânal să mâncăm câte un mic și să mai vânăm câte o vechitură. E fain de tot!”, spun ei, cu un accent pe care nu-l cunoscuseră până de curând. Și, la fel cum celebrul accent ardelenesc, molcom și călduros, se lipește de tine, la fel și gustul micilor de Someșeni vor rămâne lipiți de legendara piață Oser și de toate amintirile noi și vechi de acolo.